Ce este adevăr absolut ?

Dragii mei prieteni,

 Nu ştiu cum ati facut voi, dar eu mi-am petrecut toată viaţa căutând adevărul despre mine, în afara mea. Mai întâi, l-am găsit în părinţii mei, care au fost, pentru mine, primele imagini ale autorităţii şi care – presupuneam eu – Nu Spuneau Decât Adevărul despre tot şi despre toate. În al doilea rând, l-am găsit în membrii familiei mele – fraţii mei mai mari, mătuşile, unchii şi rudele cu care ne vizitam. Toţi aceştia, într-o anumită măsură, erau imagini  ale autorităţii.

Apoi, i-am pus pe profesorii mei în această categorie. Primii mei profesori au fost călugăriţe şi preoţi, deoarece am fost la şcoala primară romano-catolică. Călugăriţele ne predau zilnic, iar preotul venea o dată pe săptămână, pentru ora de catehism. Am învăţat despre Dumnezeu şi despre Viaţă, de la aceste persoane, despre care eram convins că erau surse desăvârşite.

Ca urmare a acestui fapt, în curând, Dumnezeu a devenit pentru mine, cea mai mare Imagine a Autorităţii. Singura problemă era că trebuia să depind de alţi oameni, ca să-mi spună ce voia Dumnezeu. Desigur că asta am şi făcut. Am ascultat cu atenţie, ceea ce mi-au spus călugăriţele şi preoţii. Totuşi, dificultăţile au început să apară. Unele dintre lucrurile pe care mi le spuneau călugăriţele şi preoţii despre Dumnezeu şi despre ce voia El, nu păreau să fie în concordanţă cu ceea ce îmi spunea instinctul meu. Vreau să spun prin asta că „nu se potriveau”. Ceva din lăuntrul meu îmi spunea că ceea ce auzeam la şcoală nu era adevărat.

Am plecat din mediul şcolar parohial când am terminat clasa a VIII-a – şi cam tot atunci am lăsat în urmă şi modul în care Îl înţelegea Biserica pe Dumnezeu. Dumnezeu pe care Îl ştiam în inima mea, nu părea să fie, pur şi simplu, Dumnezeul despre care îmi povesteau ceilalţi. Pentru mine, nimic din toate acestea nu s-a legat complet, până în momentul în care au început dialogurile din Conversaţii cu Dumnezeu, aproape 35 de ani mai târziu. Dar, după aceste dialoguri, mi-a devenit foarte clar că lucrul despre care simţeam că ar fi putut fi „aşa”, era în realitate aşa: În ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu şi în ceea ce priveşte viaţa mea, eu sunt Adevărul.

Adevărul nimănui altcuiva nu poate fi Adevăr Absolut pentru mine. Ceilalţi îmi pot împărtăşi gândurile lor, ceilalţi îmi pot da ideile lor, dar eu singur trebuie să hotărăsc ce este adevărat pentru mine. Asta poate suna ca o concluzie simplă şi evidentă, dar pot să vă spun că nu a fost o concluzie la care am ajuns cu uşurinţă. Iar din câte am observat, nici majorităţii oamenilor nu i-a fost uşor să ajungă la această concluzie. Cu toţii le-am acordat altor persoane atât de multă autoritate din autoritatea noastră, încă din primele zile ale vieţii, încât să ne recăpătăm această autoritate, să ne-o revendicăm mai târziu, în viaţă, este mare lucru.

Totuşi, Conversaţiile cu Dumnezeu au clarificat faptul că singurul adevăr din Univers este adevărul care există în mine. Nu există Adevăr Absolut, au spus Conversaţiile cu Dumnezeu. Atunci când am auzit-o pentru prima dată, aceasta a fost o afirmaţie surprinzătoare. Toată viaţa mea crezusem contrariul. Totuşi, acum înţeleg că tot „adevărul” este relativ şi că, prin urmare, el este adevărat în ochii privitorului.

Luna este „sus”, atunci când ne uităm la ea de pe Pământ. Cu toate acestea, cineva care se află în spaţiu, se poate uita la Lună „în jos”. Toate definiţiile dispar, atunci când perspectivele se schimbă. Nimic nu este adevărat – nimic, în sensul absolut. Adevărul este, ca să folosim expresia lui Hemingway, o sărbătoare cu dată schimbătoare.

Viaţa mea s-a schimbat radical, atunci când mi-am recăpătat autoritatea pe care le-o dădusem altora. În unele privinţe, acest lucru începe să se întâmple ca un proces automat al vieţii. Îmi amintesc când m-am mutat prima dată din casa părinţilor mei. Aveam 19 ani, iar momentul în care am păşit în apartamentul meu, am ştiut că viaţa mea se schimbase. Îmi conduceam propria maşină, trăiam în propria mea casă, lucram într-un loc care îmi plăcea (la radio) şi – destul de brusc – mi se părea că îmi trăiam „propria mea viaţă”.

Puteam să vin şi să plec când aveam chef, puteam să mănânc ceea ce voiam, puteam să fac ceea ce voiam. Autoritatea părintească dispăruse, la propriu, peste noapte. Puteam sta la telefon cât voiam, puteam să mă întorc noaptea oricând aveam chef, puteam chiar să dorm cu cine doream – sau cu cine mă dorea.

Uau!

Deci AŞA era viaţa!

Uau!

Nu mai cunoscusem niciodată o astfel de putere.

Sau o astfel de responsabilitate.

M-am simţit foarte asemănător, după ce am ascultat afirmaţia „Tu eşti adevărul”, în conversaţia pe care am avut-o cu Dumnezeu. M-am simţit de parcă cineva tocmai îmi dăduse „cheile de la împărăţie”. Dintr-o dată, eram atotputernic. Nu mai trebuia să mai cred pe nimeni. Nu mai trebuia să cred în cuvântul nimănui.

Dar am avut, de asemenea, o nouă responsabilitate. A trebuit să decid, pentru mine, care era adevărul meu.

Acum, dacă ar fi trebuit să fac asta de unul singur, aş fi simţit că era, pur şi simplu, prea mult pentru mine. Eu sunt doar o un om mic şi nu pot decide, nici măcar pentru mine, adevărul Universului.

Dar vestea minunată este că nu trebuie să iau aceste decizii de unul singur. Şi asta, pentru că am o prietenie reală, autentică şi funcţională cu Dumnezeu. Din acest motiv, Îi pot cere ajutorul lui Dumnezeu pentru a stabili care este adevărul meu. Iar la acest lucru se referă, desigur, toate cărţile Conversaţii cu Dumnezeu.

Fiecare putem avea propriile noastre conversaţii cu Dumnezeu. Nu trebuie să ne bazăm pe cărţile scrise de alţii. Putem să ne scriem propria noastră carte.

Este adevărat sau nu? Ce crezi? Ce părere ai?

Întreabă-L pe Dumnezeu chiar acum. Ia o foaie de hârtie, eliberează-ţi mintea de toate celelalte gânduri, idei, sau considerente. Acum, scrie întrebarea!

Este adevărat că şi eu pot avea propriile mele conversaţii cu Tine? Îmi vei răspunde, la fel de clar şi de repede, cum i-ai răspuns lui Neale Donald Walsch?

Începe!  Scrie întrebarea. Apoi ascultă răspunsul,

Când primeşti răspunsul, notează-l. Nu-l pune sub semnul întrebării. Nu te îndoi de el. Scrie-l, pur şi simplu, aşa cum îl auzi în cap.

Dacă răspunsul care îţi vine este „nu”, pune alte întrebări. Întreabă: „De ce nu? Dacă nu Dumnezeu îmi răspunde acum, atunci cine îmi răspunde?”

Apoi, continuă dialogul. Dar aminteşte-ţi: atunci când faci asta, nu gândi tu. Când te vezi pe tine scriind răspunsurile care se află în mintea ta, opreşte procesul. Poţi spune diferenţa dintre răspunsurile care îţi parvin din cel mai înalt loc de înţelepciune din Univers şi răspunsurile care îţi parvin din propria minte, sau din gânduri anterioare, sau din cele mai profunde frici.

Ai încredere. Vei simţi diferenţa!

 Cu dragoste, Neale Donald Walsch