Supravegherea în masă şi modelarea comportamentului în era digitală. Ce se mai poate face?

De obicei, când vorbesc despre viaţa privată şi importanţa ei, sunt primit cu reacţii care variază de la suspiciune („Eu nu am nimic de ascuns, de ce să mă intereseze subiectul?”) la uimire („Dar nu mai există viaţă privată în era digitală!”). În primul rând, viaţa privată nu înseamnă ceea ce vrei să ascunzi. Ci mai degrabă ce informaţie personală decizi să dezvălui, cui şi în ce context. Până şi cei care spun că nu au nimic de ascuns reacţionează imediat în mod negativ dacă le ceri datele cardului de credit. Sau gândiţi-vă doar la ultima informaţie legată de sănătatea dvs. – cu cine aţi împărtăşit această veste şi când? Aţi fi preferat să vă puneţi această informaţie pe frunte, pentru ca oricine să o poată citi?

Fotografie de David McEachan pe Pexels.com

În al doilea rând, există viaţă privată în era digitală. Doar că dezvoltarea tehnologică, odată cu cea a modelelor de business din ultimii zece ani – care îţi dau un serviciu ce pare gratuit, dar de fapt îl plăteşti cu datele tale personale – face ca, în practică, să ai diferite grade de viaţă privată în funcţie de uneltele digitale pe care le foloseşti. Partea bună este că există soluţii şi alternative pentru majoritatea problemelor referitoare la acest subiect. Partea proastă este că ele sunt extrem de puţin folosite sau chiar deloc şi că marele public foloseşte aplicaţiile cele mai intruzive, dar şi cele mai promovate.

Supravegherea privată în era digitală

Îmi zicea un amic din SUA, cu un zâmbet de tipul „ce ironie are viaţa astaˮ, că serviciile secrete americane s-au chinuit încă de la înfiinţare să strângă cât mai multe date personale despre cetăţenii americani. Iar apoi a venit Facebook şi toţi le-au dat de bunăvoie…

Această mirobolantă şi atotcuprinzătoare reţea socială a reuşit performanţa demnă de invidiat de a avea 1,5 miliarde de conturi (e încă neclar câţi oameni sunt pe Facebook şi câte conturi nu sunt reale) prin oferirea unei infrastructuri tehnice care le permite oamenilor să comunice unii cu alţii.

Ceea ce uită Facebook să îţi explice în detaliu la înscriere este că serviciul pare gratuit, dar plăteşti cu vârf şi îndesat cu datele tale personale. Şi nu doar cu cele pe care le dai când îţi deschizi contul, cu lista de prieteni, cu like-urile pentru subiectele tale de interes, cu identificarea gratuită a prietenilor din poze sau cu orice altă acţiune pe care o faci în mod vizibil. Ci şi cu datele şi informaţiile pe care le dai fără să-ţi dai seama. Cea mai simplă dintre ele ar fi faptul că Facebook ştie când vizitezi orice site care are implementat butonul de Like, chiar dacă tu nu îl apeşi.

Mai mult, studii recente (2015), ale cercetătorilor de la Universităţile din Cambridge şi Stanford demonstrează că un calculator poate determina personalitatea ta mai bine decât cei mai buni prieteni de familie doar prin analiza a mai mult de 150 de like-uri din Facebook. Dacă are peste 300 de like-uri pe care le poate analiza, dă rezultate mai bune decât propria ta soţie (sau soţ).

De asemenea, dacă scopul Facebook ar fi doar să vândă reclame pe baza profilului tău, poate nu ar fi o problemă atât de gravă. Doar că utilizările datelor Facebook merg dincolo de această metodă de a face bani şi merg în direcţii pe care nimeni nu le poate prezice.Un studiu al Facebook de anul trecut, care a stârnit un scandal imens, ne oferă o mică previzualizare a potenţialului viitor: în acest studiu secret, realizat pe 689.000 de utilizatori care nu au fost informaţi, lista însemnărilor prietenilor a fost modificată pentru a arăta mai mult conţinut pozitiv sau negativ. Astfel, potrivit acestui studiu, s-a influenţat comportamentul utilizatorilor pentru „prima demonstraţie experimentală de contagiune emoţională la scară mare, prin reţelele sociale”.

Şi problema scopului ascuns (sau neintuibil uşor de o persoană neavizată) nu se limitează doar la Facebook sau alte servicii de pe internet. În fond, ce trebuie să facă o păpuşă Barbie din era digitală? Să fie mai inteligentă când se joacă cu copilul tău? Sau să se conecteze la internet ca să-i spună producătorului ce profil are copilul care se joacă cu ea? Şi ce trebuie să facă un TV inteligent (Smart TV)? Să folosească „inteligenţa” pentru a consuma mai puţină energie? Sau pentru a deveni un fel de receptor ambiental care poate înregistra tot ce se vorbeşte în acea cameră? Puteţi înlocui păpuşa Barbie sau Smart TV-ul din întrebările de mai sus cu alt frigider, maşină, contor inteligent de electricitate sau, extrapolând, cu orice alt dispozitiv cu senzori, conectat la internet sau care transmite informaţii în alt mod.

Supravegherea statului în era digitală

Cele trei decizii ale Curţii Constituţionale din România din ultimul an care au privit în mod direct sau indirect acest subiect (legile legate de stocarea datelor de trafic, de înregistrarea obligatorie a cartelelor PrePay şi a conexiunilor WiFi şi, respectiv, de securitatea cibernetică), cât şi decizia Curţii Europene de Justiţie în cazul directivei privind stocarea datelor de trafic, ar fi trebuit să fie baza discuţiei pentru criteriile oricărui sistem guvernamental ce implică colectarea, păstrarea sau accesarea unui sistem informatic care colectează datele personale ale cetăţenilor.

Trei noi măsuri propuse sau aplicate de diverse entităţi din Guvernul României ne arată că baza de discuţie nu există, iar noţiunile legate de viaţa privată, cât şi cerinţa ca asemenea decizii să fie adoptate doar prin legi, sunt ignorate în mod constant de autorităţi:

• • O nouă ordonanţă de urgenţă stabileşte un sistem naţional de înregistrare a datelor tuturor pasagerilor care zboară cu avionul. S-a creat deja o nouă structură în MAI (Ministerul Afacerilor Interne) pentru a supraveghea aceste date. Scop: prinderea teroriştilor;
• • O propunere de hotărâre de guvern creează un sistem naţional de evidenţă în care toate datele personale ale turiştilor vor fi înregistrate pentru o perioadă nedeterminată într-un sistem informatic integrat naţional (şi nu descentralizat şi pe hârtie, ca până acum – când, oricum, unităţile hoteliere trimiteau zilnic Poliţiei, potrivit uzanţei comuniste, evidenţele lor cu turiştii cazaţi). MAI va avea acces la baza de date în temeiul unui simplu protocol de colaborare. Scop: prinderea teroriştilor;

• ANAF se pare că a accesat anumite baze de date ale altor instituţii publice cu date personale pe baza unor simple protocoale. Deşi scandalul a apărut odată cu lista marilor îmbogăţiţi care nu îşi pot demonstra averile, povestea este mai veche, ajungând deja în faţa Curţii Europene de Justiţie, unde Avocatul General şi-a exprimat opinia în iulie 2015.

Din păcate, după cum se vede, o luăm de la capăt cu aceleaşi probleme şi întrebări, fără a dezbate public întrebarea-cheie: este acceptabil să supraveghem toată populaţia României (sau o categorie anume a ei) pentru a-i prinde pe X sau Y? Şi, dacă da, care este supravegherea maximă admisă?

Trebuie colectate toate datele de trafic din comunicaţii şi de pe internet pentru toţi cetăţenii? Putem cere tuturor celor care cumpără o cartelă PrePay să îşi dea datele din cartea de identitate? Pentru siguranţa noastră, nu ar fi mai bine ca ADN-ul nostru să fie colectat de la naştere şi pus într-o bază de date? Dacă tot ne dăm amprentele pentru paşapoartele biometrice, nu ar fi logic ca ele să fie stocate într-o bază de date comună care să fie folosită pentru identificarea infracţiunilor de omor? Şi, în fine: în aceste condiţii, nu pare absolut normală şi justificată măsura de a duce maşina de scris la serviciul de securitate pentru înregistrarea ei?

Este evident că poziţia noastră este clară: orice supraveghere în masă, care nu îl priveşte pe X sau pe Y (unde există indicii sau suspiciuni că ar comite o infracţiune), este pur şi simplu disproporţionată din start şi nu vedem cum o astfel de măsură ar putea să fie acceptabilă în sistemul actual de protecţie a dreptului la viaţă privată. Partea şi mai complicată este că statul are acces, în anumite condiţii care uneori sunt neclare, la toate datele colectate de privaţi, deci s-ar putea ca în majoritatea cazurilor să ne semnăm singuri deciziile de supraveghere.

Putem face ceva cu supravegherea în era digitală?

Da. În cazul acestei supravegheri private mai există soluţii: de la decizia de a nu cumpăra un produs sau aplicaţie de mobil care pare prea invaziv(ă) până la soluţii sau alternative tehnice. În cazul supravegherii publice, este mult mai complicat. Acţiunile noastre de a explica de ce este nevoie de o analiză serioasă a acestui domeniu înainte de adoptarea unor astfel de acte normative se lovesc de cele mai multe ori de un zid al prejudecăţilor şi dorinţei de securitate cu orice preţ. În cele mai rele cazuri, am primit şi o replică de genul: „Staţi liniştiţi şi nu vă mai zbateţi, oricum în câţiva ani vom fi cu toţii cipaţi.ˮ

Şi atunci, soluţia de a demonstra că astfel de măsuri sunt excesive şi încalcă drepturile fundamentale este găsită de obicei, în mare parte din cazuri, spre finalul traseului: publicare informaţii şi conştientizare publică – participare dezbatere publică – (după caz) atacare act normativ la Avocatul Poporului, instanţe de drept comun, Curtea Constituţională, CEDO sau Curtea Europeană de Justiţie.

---

Probabil că, dacă ar veni un angajat de la magazinul favorit de jucării al copilului dvs. și v-ar cere să facă o copie a agendei dvs. telefonice, nu l-ați lăsa să aibă acces la ea. Dar ați verificat permisiunile de acces pe care le oferiți aplicațiilor de pe mobil? Așa că răspunsul, pe scurt, la întrebarea din titlu ar fi: „mult mai multe decât credețiˮ.

Fotografie de rawpixel.com pe Pexels.com

Să luăm exemplul Waze, o aplicație de navigare pe care o puteți folosi și pentru a evita traficul. Oare de ce o asemenea aplicație ar vrea acces la evenimentele din calendar, plus la informațiile confidențiale? Este asta esențial pentru funcționarea aplicației? Sau de ce vrea să poată citi și modifica contactele din agendă? Nu merge altfel? Sau Runkeeper, care vrea să aibă acces la lista de apeluri efectuate – pentru ce anume e de folos asta unei aplicații care măsoară câţi kilometri ați alergat?

Încă un test ar fi prin Panopticlick.eff.org. Aici puteți vedea cât de unică este configurația browser-ului și câte informații se trimit la o simplă accesare a unei pagini. Deși unele par a fi doar niște detalii tehnice, aceste informații pot spune foarte multe despre dvs. și, implicit, conduc la o serie de concluzii despre comportamentul dvs.

Vizionați și seria de videoclipuri scurte Do Not Track pentru mai multe informații.

Cum controlăm mai bine datele pe care le oferim despre noi?

De obicei, când instalăm o aplicație nouă (vezi și cel mai recent exemplu cu Windows 10 sau cu Bing pe telefon), apar o mulțime de informații, bucăți foarte mari de text despre care nu ne dăm seama tot timpul exact la ce se referă. Totuși, în procesul de instalare, luați o serie de decizii importante pentru interacțiunea cu aplicația și pentru protejarea intimității. De exemplu, permiteți aplicației să vă cunoască locația? Acceptați să aibă acces la cameră și microfon sau la numerele din agendă? Vreți să primiți ultimele noutăți?

De cele mai multe ori, suntem tentați să nu fim atenți la ce scrie (cine citește termenii și condițiile?!) și pur și simplu acceptăm toate setările, ca să se termine mai repede instalarea și să putem folosi programul.

Așadar, câteva sfaturi ar fi:
• Umblați la „Setările avansate / Advanced settings”. De obicei, acolo găsiți setările mai aprofundate care vă oferă mai mult control asupra programului pe care îl folosiți.
• Verificați aplicațiile și setările și de pe calculator și de pe telefon/tabletă. Mai ales dacă aveți programe care se sincronizează pe toate dispozitivele pe care le folosiți.

Online nu mai înseamnă doar calculator sau laptop, smartphone și tabletă. Înseamnă și televizor, jucării, frigider, mașină, contor inteligent și orice alt dispozitiv cu senzori, conectat la internet (Internet of Things).

Cum văd câtă informație este colectată despre mine?

Un prim pas ar fi citirea politicii de confidențialitate și verificarea termenilor și condițiilor site-urilor, dispozitivelor (vezi Smart TV sau Smart Barbie) sau ale programelor/aplicațiilorpe care le instalați (vezi Windows 10 sau Facebook sau Facebook Messenger). De obicei, anumite setări sunt selectate automat, iar pentru a le dezactiva trebuie să mergeți în meniu pentru a le personaliza în funcție de preferințele și nevoile dvs.

Apoi, Lightbeam arată, prin metode interactive de vizualizare a datelor, care e relația dintre diferite site-uri, cum interacționează site-ul primar pe care îl accesați cu site-uri terțe. Cel mai evident exemplu este atunci când sunt butoane de social media pe o pagină sau când există posibilitatea de a vă conecta la contul site-ului pe care îl vizitați prin Facebook sau Google; dar, în același timp, veți descoperi și relațiile mai puțin vizibile dintre site-uri. De exemplu, hotnews.ro e legat cu tradiționalele Facebook, Google, Twitter, dar și cu site-uri precum chargeplatform.com sau avandor.com. Ce fac site-urile acestea?

Cum să fim mai atenți la setările privind confidențialitatea?

• Sunt câteva lucruri la care putem fi atenți pentru un control mai bun asupra programelor pe care le instalăm și asupra comportamentului online.

• Selectați atent aplicațiile sau site-urile pe care le folosiți. Citiți termenii și condițiile / permisiunile de care au nevoie aplicațiile pe care le instalăm (geolocalizare, microfon, cameră, fotografii, agenda telefonică). Cu atât mai mult dacă serviciul este gratuit, fiindcă modelul de afaceri este posibil să fie bazat chiar pe vânzarea de baze de date personale.

• Nu spuneţi pe internet ce n-ați scrie pe gard. Când postați informații sau comentarii pe internet e ca și cum ați striga în gura mare în piață ca să vă audă toată lumea. Internetul este spațiu public, Facebook este spațiu public.

• Nu puneți excesiv de multe informații despre dvs. pe internet. Toate check-in-urile pe care le dați, toate postările în care indicați locul unde sunteţi sau ce urmează să faceți pot ajunge să ricoșeze împotriva dvs. Nu exagerați cu postările, e ca și cum chiar dvs. i-ați invita pe hoți să vă jefuiască.

• Nu presupuneți că sunteţi în siguranță dacă anumite setări vin pre-bifate. Pachetul implicit nu înseamnă că acea configurare este cea mai bună pentru dvs.; de cele mai multe ori, opțiunile deja selectate înseamnă mai multe date despre dvs. transmise și mai puțină transparență față de ceea ce se întâmplă cu datele dvs. Cine știe exact la ce se referă „avem nevoie de informațiile personale colectate pentru a îmbunătăți serviciul livrat”? Adică cum…?

Fotografie de rawpixel.com pe Pexels.com

• Folosiți unelte care respectă viața privată – pentru browser, pe mobil sau pentru calculator. Există o serie de tutoriale și ghiduri care prezintă aplicații orientate către protejarea vieții private online pe care le puteți consulta. Aveți răbdare să testați aplicații în genul acesta pentru a identifica ce vi se potrivește mai bine.

• Luați în considerare folosirea sistemelor de operare și a programelor cu licență deschisă (open source). Fiind cu licență liberă, oricine poate avea acces la codul-sursă și verifica exact cum funcționează. Pe lângă sistemele Windows și Apple, mai există și Linux. Pe lângă Microsoft Office, mai există și Libre Office.

Modul implicit nu ar trebui să fie „Dă-mi datele tale personale pentru a-ți oferi un serviciu”. Nu ar trebui să încurajăm acest nou model de afaceri prin a fi nepăsători față de experiența digitală și a accepta absolut tot ce ni oferă. Ar trebui să avem întotdeauna o alegere și să fim foarte conștienți de cum anume se desfășoară totul. Altfel, o să întâlnim din ce în ce mai des derapaje și va fi poate prea târziu să le oprim.

Ce unelte tehnice putem folosi pentru a ne proteja viața privată?

• Folosiți motoare de căutare care nu păstrează date despre căutări. DuckDuckGo.com sau Startpage.com.

• Folosiți browsere care nu sunt legate de firme mari deja aflate pe alte piețe din zona digitală ‒ Firefox, Abrowser sau Icecat sunt variante mai bune.

• Folosiți plug in-uri suplimentare pentru a evita profilarea online și a bloca reclamele inutile, gen: Ghostery, Privacy Badger, Adblock Plus, Disconnect sau HTTPs everyware.

• Pentru un chat securizat, folosiți Cryptocat pe calculator sau Text Secure ori Chat Secure.

• Învățați să vă criptați fișierele sau întregul calculator ori telefon.

• Folosiți doar e-mail-uri cu conținut criptat dacă trimiteți chestiuni sensibile prin e-mail.

• Învățați să folosiți browser-ul ToR și sistemul de operare Tails pentru soluții complexe și aproape perfecte de protecție a vieții private pe internet.

Bibliografie

1. Despre supraveghere şi viaţa privată în era digitală
   de Bogdan Manolea, DilemaVeche
2. Câtă informație dau zilnic despre mine pe net?
   de Valentina Pavel, DilemaVeche

   ---

   

Oxitocina și legăturile de iubire

Dacă biochimia ar fi simplă, dar nu este, n-am avea nevoie decât de oxitocină, a cărei reputaţie în dezvoltarea legăturilor afective este evidentă din denumirile sub care mai este cunoscută: „drogul iubirii”, „substanţa chimică a îmbrăţişării” sau „hormonul încrederii”.

În urmă cu ceva vreme, oxitocina era cunoscută doar drept molecula care stimulează contracţiile uterine pe perioada travaliului, producerea laptelui pe perioada alăptării şi puternica legătură dintre mamă şi pui, la mamifere. Dacă injectăm oxitocină în creierul unui şobolan virgin, apare imediat comportamentul matern – mamele-şobolani sunt în stare să treacă printr-un grilaj electrificat pentru a-şi hrănii puii. Dacă se blochează oxitocina, mamele-şobolani îşi resping puii.

Însă cercetătorii care studiază femelele de şoareci de prerie au descoperit că oxitocina favorizează stabilirea unei legături emoţionale cu un partener mascul, în aceeaşi măsură în care vasopresina favorizează ataşamentul unui mascul faţă de o femelă. Deoarece creierul este plin de receptori de oxitocină în centrii recompensei şi pentru că nivelul oxitocinei creşte pe perioada împerecherii, femelele monogame de şoareci de prerie învaţă să asocieze sentimentul de plăcere cu perechea lor (aşa cum fac şi oamenii).Atunci când se blochează oxitocina, femelele de şoarecii de prerie, recunoscute drept monogame, nu mai dezvoltă ataşament faţă de partenerii lor.

Dacă cercetările pe animale au pus bazele înţelegerii importanţei oxitocinei în dezvoltarea legăturii într-un cuplu, cercetarea cuplurilor umane a transformat molecula într-o vedetă în afara cercurilor ştiinţifice.

În cadrul unui experiment, cercetătorii elveţieni au dat unui număr de 47 de cupluri un spray nazal care conţinea fie oxitocină, fie o substanţă placebo. Cuplurile au luat apoi parte la o discuţie conflictuală, înregistrată video. Cei care au primit oxitocină au demonstrat un comportament benefic şi mai puţin nefast, precum şi niveluri mai scăzute ale hormonului de stres cortizol.

Alte cercetări arată că oxitocină favorizează manifestarea stării de încredere. În cadrul unui experiment, subiecţii cercetării au primit o sumă de bani pe care s-o investească printr-un administrator. Jumătate dintre participanţi au primit înaintea experimentului un spray nazal cu oxitocină, iar cealaltă jumătate, cu o substanţă placebo. Subiecţii care au primit oxitocină au fost de aproape două ori mai dispuşi să-şi încredinţeze toţi banii administratorului.

Iar un studiu al Institutului Naţional de Sănătate Mintală a stabilit că subiecţii care au inhalat oxitocină, înainte de a privi nişte imagini cu figuri ameninţătoare, prezentau o activitate considerabil redusă în centrii cerebrali ai fricii. Având în vedere reputaţia de care se bucură acest produs, comercianţii de spray nazal şi picături sublinguale cu oxitocină s-au înmulţit considerabil pe internet (există chiar un produs care se numeşte „Încredere lichidă”).

Aceste produse care conţin oxitocină sunt comercializate unui larg grup de potenţiali consumatori, inclusiv persoane singure care îşi doresc o relaţie, cupluri învrăjbite care speră să îşi salveze relaţia şi comis-voiajori care doresc ca oamenii să aibă încredere în ei pe loc.

Dar cuplurile înţelepte, care cultivă relaţii bazate pe un înalt nivel de încredere şi legături armonioase, ştiu că îşi pot spori singuri nivelul oxitocinei într-un mod mult mai plăcut şi fără să cheltuiască niciun ban: prin sărut, mângâieri, îmbrăţişări şi fuziuni amoroase.

Bruce Lipton – Oxitocina: legăturile de iubire

---

Zece dezvăluiri şocante despre industria farmaceutică

Oricât de absurdă ar fi ideea de a face publicitate unui medicament, publicul este tot mai des asaltat de astfel de reclame. Acestea speculează mai ales frica de durere şi perpetuarea unor obiceiuri nesănătoase, cum ar fi consumul excesiv de alimente. Dacă în România publicitatea la medicamente este mai la început, în SUA ea a atins apogeul. Cea mai mare parte dintre reclamele americane la medicamente înfăţişează personaje fericite şi radiind de sănătate.

Mesajul este de regulă următorul: „da, medicamentele sunt scumpe, dar merită să daţi aceşti bani. Preţul ridicat este o garanţie a calităţii şi ar trebui să vă bucure, întrucât el reflectă uriaşele investiţii pe care companiile farmaceutice le fac în cercetare.” Singura parte reală din aceste mesaje publicitare este că medicamentele sunt într-adevăr foarte scumpe. De aceea ele şi aduc profituri uriaşe companiilor producătoare, obţinute însă cu preţul sănătăţii şi uneori al vieţii „consumatorilor”.

---

Preţul medicamentelor creşte în ritmuri năucitoare

Cum se vorbeşte mai tot timpul de progresele medicinii, ar fi fost de aşteptat ca sănătatea oamenilor să fie tot mai bună şi serviciile medicale tot mai ieftine. Lucrurile stau exact invers. Oamenii sunt tot mai bolnavi, uneori ajungând în această situaţie tocmai din cauza consumului exagerat de medicamente şi mai ales a efectelor secundare pe care majoritatea dintre acestea le au. În plus, fiind nişte produse care se vând foarte bine, medicamentele sunt tot mai scumpe.

În cartea „Adevărul despre companiile farmaceutice”, medicul Marcia Angell dezvăluie faptul că preţul medicamentelor este primul element care creşte pe facturile de servicii medicale, mai mult decât orice altceva. Dr. Angell arată că pacienţii cheltuiesc din ce în ce mai mulţi bani pe medicamente pentru simplul motiv că medicii, la presiunea reprezentanţilor companiilor farmaceutice, tind să le prescrie acestora din ce în ce mai multe medicamente. Preţurile, mai ales cele ale medicamentelor care se vând cel mai bine, sunt mărite cu regularitate, în unele cazuri chiar de câteva ori pe an. Dr. Angell arată că americanii au cheltuit în anul 2002, 200 de miliarde de dolari pentru medicamentele prescrise. Această sumă este echivalentă cu cea pe care China o alocă reînnoirii platformei energetice şi cu suma estimată de experţi a fi necesară pentru a reconstrui oraşul New Orleans după trecerea uraganului Katrina.

---

„Noile” medicamente nu sunt tocmai noi

Atât medicilor, cât şi pacienţilor li se spune că preţurile mari se datorează faptului că medicamentele sunt unele noi. Noutatea ca garanţie a eficienţei sau a calităţii nu este însă decât o stratagemă publicitară şi încă una intens folosită  în societatea de consum. Pentru a evita plictiseala „consumatorilor” şi a rămâne în atenţia acestora, într-o lume în care schimbarea este cuvântul de ordine, multe companii recurg la acest truc.

Astfel că ele modifică uneori doar ambalajul, scot periodic pe piaţă câte un produs uşor modificat faţă de cele existente sau aplică pur şi simplu eticheta „nou“ pe vechile produse. În plus, mai ales în domeniul medical, noutatea nu are cum să reprezinte o garanţie a eficienţei curative. Din contră, sănătatea este un domeniu în care valoarea unui remediu sau a unui medicament se măsoară prin stabilitatea în timp a efectelor sale şi prin numărul mare de cazuri vindecate de-a lungul vremii. Ar trebui deci să se pună preţ mai ales pe acele remedii a căror eficienţă este dovedită de sute sau chiar mii de ani, cum sunt cele ale aşa zisei medicini alternative.

Companiile farmaceutice însă îşi înşeală clienţii atunci când justifică preţurile exorbitante prin noutatea produselor. Site-ul euractiv.com dezvăluie faptul că „două treimi din medicamentele aprobate de Food&Drug Administration (FDA) din SUA între 1989 şi 2000 erau de fapt identice cu medicamente deja existente sau reprezentau versiuni uşor modificate ale acestora.”

---

Companiile farmaceutice cheltuiesc mai mulţi bani pentru publicitate decât pentru cercetare

Un alt aspect care explică uriaşele preţuri ale medicamentelor este dezvăluit  de un studiu realizat de doi cercetători de la Universitatea din York, SUA şi citat de Science Daily. Acesta arată că industria farmaceutică din SUA cheltuie aproape dublu pe promovare, în comparaţie cu sumele alocate cercetării şi dezvoltării. Cu toate acestea companiile farmaceutice continuă să susţină cu neruşinare că preţurile mari ale medicamentelor se datorează costurilor ridicate cu cercetarea necesară dezvoltării unor medicamente de ultimă generaţie. Astfel, din cei 234,4 miliarde de dolari care au reprezentat profitul anual realizat de companiile farmaceutice din SUA în 2004, acestea au cheltuit 24,4 % pentru publicitate şi doar 13,4% pentru cercetare. „Corporaţiile farmaceutice americane sunt orientate numai spre vânzare, concluzionează studiul, dar pozează într-o industrie orientată spre cercetare şi salvarea de vieţi omeneşti”.

Aceste sume investite în reclamele pentru medicamente nu sunt doar mai mari decât cele alocate cercetării, ci depăşesc uneori chiar bugetele din domenii recunoscute ca apelând masiv la publicitate. AARP Bulletin arată că „gigantul farmaceutic Merck a cheltuit mai mulţi bani pentru reclama la medicamentul Vioxx decât Pepsi Cola şi Budweiser, firme care au o tradiţie în ceea ce priveşte stilul publicitar agresiv. Suma se apropie de cele 169 milioane de dolari cheltuiţi de General Motors pentru promovarea automobilului Saturn, cea mai promovată maşină în SUA.”

---

Medicamentele de firmă au adeseori adaosuri de 1 000%

Societatea de consum şi sistemul de publicitate pe care ea se bazează au creat o adevărată goană a clienţilor după produse „de firmă”, aşa numitele branduri. Acestea aparţin de regulă unor companii cu o mare puterea financiară care investesc masiv în publicitate şi de aceea au şi vânzări uriaşe. În mintea marii majorităţi a cumpărătorilor brandul este asociat cu ideea de calitate, deşi de cele mai multe ori pot fi cumpărate produse de aceeaşi calitate la preţuri sensibil mai mici, doar pentru că nu aparţin unor firme renumite.

Moda de a cumpăra numele firmei, mai degrabă decât produsul ar putea avea un oarecare sens în ceea ce priveşte achiziţionarea de aparate electrice, automobile sau pantofi. În domeniul sănătăţii ea este însă la fel de absurdă ca şi ideea de a face publicitate la medicamente.

Studiile realizate în domeniul farmaceutic arată că preţurile medicamentelor de firmă sunt mult umflate de companiile farmaceutice, fără ca acest lucru să fie justificat de utilizarea unor ingrediente mai noi, mai scumpe, mai eficiente în combaterea bolii respective sau mai puţin generatoare de efecte secundare. Se ajunge chiar ca unele medicamente să aibă adaosuri de 1000% doar pentru că sunt produse de o firmă de renume.  De exemplu, pacienţii plătesc 215 dolari pentru 100 tablete de Claritin pentru că sunt produse de Pfizer, în timp ce costul ingredientului activ necesar pentru a fabrica cele 100 de tablete este de doar 71 de cenţi.

Ziarul New York Times scria despre procesul pe care statul California l-a intentat mai multor companii farmaceutice, acuzându-le că i-au adus un prejudiciu de sute de milioane de dolari prin practicarea de costuri exagerate. Una dintre companiile care a pierdut procesul este Abbott, despre care s-a dovedit că a comercializat un ser fiziologic la preţul de 9,73 de dolari, în timp ce preţul real al acestuia, practicat şi de alte companii de profil, era de doar 95 de cenţi.

---

Medicamentele uzuale sunt considerate produse care sparg piaţa

În jargonul de marketing produsele care realizează vânzări în valoare de un miliard de dolari într-un an se numesc blockbuster (produse care sparg piaţa). Pe lista de blockbuster ajung relativ puţine produse, şi în principal cele al căror preţ este oricum mare (cum este cazul automobilelor sau al unor aparate). Cine s-ar fi aşteptat ca pe această listă să apară şi anumite medicamente? Şi totuşi în 2001, 29 de medicamente au devenit produse blockbuster în SUA, de două ori mai multe decât în 1999. Însumate, ele au făcut vânzări în valoare de 52 de miliarde de dolari, reprezentând 34% din totalul de vânzări de pe piaţa farmaceutică americană.

money coins pile and young tree on green background in banking concept

Priosec este printre primele în top: el a făcut vânzări de 5 miliarde de dolari în 2000, iar un an mai târziu a ajuns la 6 miliarde. Priosec nu este nici măcar un medicament stringent necesar, nu vindecă vreo boală mortală, ci a fost prezentat publicului drept o „pilulă-minune care le permite oamenilor să mănânce burrito-urile şi curry-urile pe care în mod obişnuit sistemul lor digestiv nu le-ar tolera”. Secretul acestor profituri uriaşe este faptul că Priosec, poreclit nu se ştie din ce motive „Purple Jesus”, creează dependenţă. Lăcomia, ignoranţa şi publicitatea intensă care încurajează astfel de comportamente absurde au făcut din Priosec un blockbuster, care aduce profituri comparabile cu cele obţinute din vânzarea sistemului de operare Windows al Microsoft.

---

Cei mai mulţi reprezentanţi ai companiilor farmaceutice nu au  pregătire medicală şi nici măcar ştiinţifică

Atunci când se întâlnesc cu un reprezentant al unei companii farmaceutice mulţi medici presupun că au de-a face cu un specialist, care îi poate consilia cu privire la cât de bun este acel medicament pentru pacienţii lor, care este structura lui chimică, ce acţiuni terapeutice şi efecte secundare are el.  ABC News arată că medicii se înşeală amarnic. Reprezentanţii companiilor farmaceutice sunt în cea mai mare parte dintre cazuri doar nişte buni comercianţi, selectaţi în funcţie de puterea lor de convingere şi formaţi pentru a vinde cât mai mult.

 Pentru astfel de persoane puţin contează dacă vând automobile, terenuri, asigurări, ţigări, băuturi sau medicamente, important este să îşi atingă „targetul comercial” (cantitatea de produse pe care compania a stabilit că trebuie să o vândă într-o anumită perioadă de timp şi în funcţie de care este plătit).  Sănătatea celor care ajung să consume produsul este ultimul lucru care îi preocupă pe oamenii de vânzări.

Pentru a-şi atinge „targetul” reprezentanţii de vânzări folosesc orice mijloace. Un fost reprezentant al companiei farmaceutice Eli Lilly, Shahram Ahari, a depus mărturie în faţa Congresului american dezvăluind faptul că „firmele farmaceutice angajează chiar foste majorete şi top-modele ca să cineze împreună cu medicii, pentru a-i determina să închidă ochii faţă de efectele secundare ale unor medicamente”. El a mai explicat cum a fost învăţat „să forţeze posibilităţile de cumpărare ale celor mai importanţi clienţi, intrând pe sub pielea acestora, stabilind relaţii de „prietenie”, oferindu-le cadouri personale şi profitând de tensiunea sexuală.”

---

Medicul poate avea alt interes decât sănătatea pacientului atunci când prescrie o reţetă

În vechime un medic era considerat cu atât mai bun cu cât fiinţele de sănătatea cărora se ocupa se îmbolnăveau mai rar sau chiar deloc. Astăzi, medicii sunt cu atât mai apreciaţi cu cât au mai mulţi bolnavi şi cu cât prescriu mai multe medicamente. Iar companiile farmaceutice au grijă să îşi manifeste aprecierea faţă de medici prin mijloace chiar foarte palpabile. Ele recurg deseori la „stimulente” de diferite tipuri pentru a-i convinge pe medici să prescrie medicamentele pe care le comercializează ele şi nu pe cele ale concurenţei. Astfel că medicii ajung să se transforme treptat în adevăraţi agenţi de vânzări ai companiilor în cauză.

În 2007, ziarul St. Petersburg Times a vorbit despre cadourile pe care reprezentanţii companiilor farmaceutice le fac medicilor pentru a-i stimula să prescrie medicamentele pe care ei le vând. Aceste cadouri ajung de la bonusuri în bani până la forme mai voalate de şpagă cum ar fi: invitaţii la restaurant, plata cheltuielilor de transport şi cazare pentru diferite manifestări medicale, cărţi de specialitate, postere, stilouri, mostre gratuite de medicamente, etc.

Compania AstraZeneca Inc. a fost nevoită să plătească suma de 280 de milioane de dolari în amenzi civile şi 63 de milioane în amenzi penale guvernului federal, după ce s-a descoperit că „i-a mituit pe medicii de la Medicare şi i-a instruit cum să-şi determine pacienţii să cumpere un medicament împotriva cancerului de prostată.”

În alte cazuri, medicii care nu se lasă angrenaţi în aceste jocuri murdare şi au curajul să expună sistemul, sunt pur şi simplu excluşi sau marginalizaţi. Când compania farmaceutică Merck a aflat că unul dintre produsele lor, Vioxx (pentru care se cheltuiseră sume uriaşe pe publicitate) măreşte riscul de atac de cord, a căutat să minimalizeze dovezile în loc să retragă produsul de pe piaţă. Cardiologul clinicii din Cleveland, dr. Eric Topol i-a acuzat în mod public pe cei de la Merck de conduită ştiinţifică necorespunzătoare. Consecinţa acestui fapt a fost că două zile mai târziu dr. Topol a fost eliminat din conducerea clinicii.

---

Medicii pot alege să facă publice sau să păstreze secrete înregistrările prescripţiilor medicale făcute de-a lungul timpului

Reprezentanţii companiilor farmaceutice au acces la bazele de date care conţin prescripţiile făcute de un medic de-a lungul timpului. Pot stabili astfel un profil al preferinţelor medicului în cauză şi apoi utiliza aceste informaţii pentru a-şi construi strategia de abordare a acestuia.  Înţelegând obiceiurile unui medic în ceea ce priveşte recomandările medicamentoase, reprezentantul companiei farmaceutice îl va putea mult mai uşor convinge să  prescrie un anumit medicament. Totuşi, New York Times afirmă că nu toţi medicii cad în această capcană. În 2006, Asociaţia Medicală Americană a hotărât să ofere acestora  posibilitatea de a-şi păstra înregistrările în afara privirilor reprezentanţilor companiilor farmaceutice, pentru a putea prescrie reţetele în mod imparţial.

---

Industria farmaceutică, printre cele mai profitabile din lume

Când sunt nevoiţi să accepte preţuri majorate la benzină, americanii pun imediat la îndoială profiturile record şi salariile înfloritoare ale celor aflaţi la conducerea companiilor petroliere. La fel ar trebui să procedeze şi în cazul industriei farmaceutice, care are un impact mult mai mare şi mai direct asupra sănătăţii lor. Ar putea afla spre exemplu că Ernesto Bertarelli, directorul executiv al gigantului farmaceutic Serono se află pe un loc fruntaş în topul Forbes al celor mai bogaţi oameni din lume, cu o avere de 8,4 miliarde de dolari.

Revista Fortune a desemnat compania farmaceutică Pfizer pe locul cinci în rândul celor mai profitabile firme din SUA. Corporaţia Watch a arătat publicului larg cât de mare este de fapt averea principalelor companii farmaceutice. Raportul său publicat în săptămânalul The Guardian dezvăluie faptul că „valoarea combinată a profiturilor celor mai mari cinci companii farmaceutice din lume este de două ori mai mare decât venitul naţional brut cumulat al tuturor ţărilor subdezvoltate din Africa”.

---

Unele companii farmaceutice profită de situaţia ţărilor subdezvoltate pentru a realiza experimente medicale

Wired.com semnalează că ţările sărace din Asia şi Africa devin un loc din ce în ce mai căutat de companiile farmaceutice pentru realizarea de experimente şi testarea unor noi medicamente. „Din ce în ce mai multe companii farmaceutice”, arată expertul Sean Philpott, redactor şef la Jurnalul american de bio-etică (The American Journal of Bioethics), „fac experimente în ţările în curs de dezvoltare. Aici supravegherea guvernamentală este mult mai puţin severă, iar cercetările pot fi realizate cu costuri minime. Asemenea practici ridică o mare problemă etică, continuă el. Cei care sunt pe post de cobai pentru aceste experimente sunt de regulă persoane fără educaţie, care împinse de sărăcie ajung să-şi pună sănătatea sau chiar viaţa în pericol pentru sume de câte o sută dolari.”

de Mihai Vasilescu  sursa-yogaesoteric.net

---

Exerciții de îndepărtare a oboselii

In Tibet, un calugar obosit nu mai este un calugar, ci un calator obosit. La omul contemporan, oboseala se acumuleaza, devenind o povara grea. Fiind urmarea unei tensiuni, ea scurteaza viata si duce la boala. Dar aceasta oboseala nu trebuie confundata cu oboseala de dupa o zi de munca. Am in vedere asa numita oboseala grea care se acumuleaza in timp, cand omul, de pilda, nu-si foloseste concediul, crezand cu naivitate ca isi va putea reface sanatatea in anul urmator.

In continuare sunt prezentate cateva exercitii simple de indepartare a oboselii.

Exercitiul 1

Luati o lumânare si asezati-va in fata lumanarii la o distanta de 2 metri. Rămâneți in aceasta pozitie 10-15 minute. Concentrati-va privirea pe varful flacarii (inchideti si deschideti ochii). Meditatia cu lumanarea reface foarte bine capacitatea de munca, indeparteaza oboseala ochilor, previne aparitia miopiei, indeparteaza campurile straine, reface sistemul nervos. Succes!

Exercitiul 2 („aruncarea rucsacului”)

Ati intrat in apartament. De obicei o femeie se repede la bucatarie – vasele au ramas nespalate, sotul e flamand etc. Nu va grabiti! Ati inchis usa de la intrare. Stand in picioare langa usa, aruncati mental de pe spatele dumneavoastra un rucsac in care s-au adunat toate trairile negative: emotii, stres, confictele de la serviciu si din mijloacele de transport etc. Lasati mental acest „rucsac” la intrarea in apartament. Va doresc o viata indelungata!

Exercitiul 3 (postura Yoga mudra)
Este foarte util sa executati aceasta postura cand nu aveti timp si aveti foarte multe de facut acasa. Postura nu necesita un efort sau conditii deosebite. Purtați haine lejere si așterneți un covoras pe jos. Stand pe genunchi, cu fesele sprijinite de călcâie, va aplecati in fata cu mainele intinse si capul atinge solul. Va relaxati. Pace, liniste, stare de bine. Respiratia este egala, linistita. Exercitiul inlatura oboseala refacand sistemul nervos.

Fotografie de Burst pe Pexels.com

Exercitiul 4 (postura „cadavrului”)

Este util pentru cei foarte obositi. Incepand cu ziua de azi, va ocupati de sănătatea dumneavoastră. Culcati-va cu spatele pe podea, dupa ce ati asternut o paturica. Inchideti ochii. Pace, bine, liniste in intregul corp. In continuare, relaxati mental degetele de la picioare, tălpile, gambele, pulpele, soldurile. Relaxati mental bazinul, organele bazinului, zona lombara, abdomenul, spatele, pieptul. Corpul este complet relaxat. Relaxati mental gatul, vertebrele din zona gatului, ceafa, parul, fruntea, ochii, fata. Ochii sunt relaxati si cu o senzatie de racoare. Lăsați ochii sa se odihneasca. Fata dumneavoastra este moale, relaxata si racoroasa. Este absolut relaxata. Dintii sunt stransi, muschii barbiei sunt de asemenea relaxati. Pace, bunastare, liniste in intregul corp.

Postura „cadavrului” echivaleaza prin efectele sale benefice cu un somn de 6 ore. Exercitiul se repeta pe parcursul a 15-30 de minute. Se reface integral capacitatea de munca, se inlatura stresul, nevrozele, se reface sistemul nervos si dispare senzatia de oboseala. Este un exercitiu excelent care are un efect benefic asupra intregului organism si reprezinta o profilaxie pentru multe boli, indepartand oboseala de peste zi si prelungaind tineretea. Exercitiul este util persoanelor de toate vârstele. Succes!

Retete tibetate de frumusete – Viktor Vostokov

---

25 de căi prin care se dezinformează masele prin mass media!

Regulile dezinformării

Atunci când infracțiuni serioase sunt „studiate” pe forumuri publice, intră în acțiune un arsenal de metode – o lume a jumătăților de adevăruri, a minciunilor și a suprimării adevărului – prin care informațiile sunt abil manipulate pentru a se ajunge la rezultatul dorit. Din nefericire acest joc orchestrat din culise include mass-media, unul dintre cei mai cumpliți răufăcători atunci când este sursa dezinformării.

Redactat pe baza materialului Thirteen Techniques for Truth Suppression (Treisprezece tehnici pentru suprimarea adevărului) de David Martin, acest articol își propune să ajute la înțelegerea regulilor dezinformării.

Acolo unde infracțiunea implică o conspirație, sau invers, acolo unde are loc o conspirație pentru a fi acoperită o infracțiune, fără îndoială că va fi lansată o campanie de dezinformare împotriva celor care urmăresc să descopere și să dezvăluie apoi adevărul și/sau conspirația. Așa cum am spus, există tactici specifice pe care artizanii dezinformării tind să le aplice. Există însă și anumite trăsături comune pe care artizanii dezinformării le au. Aceste trăsături ne pot ajuta să identificăm jucătorii şi motivele care îi animă.Cu cât un anumit individ prezintă aceste caracteristici și se face vinovat de respectarea regulilor dezinformării, cu atât mai mult este posibil ca acesta să fie un artizan profesionist al dezinformării, având o motivație puternică. Oamenii pot fi cumpărați, amenințați, șantajați pentru a fi surse ale dezinformării, așa încât chiar și „băieții buni” pot fi suspecți în multe cazuri.

O persoană rațională care este interesată să descopere adevărul va evalua lanțul dovezilor și va conchide fie că indiciile sunt solide și concludente, fie că una sau mai multe piste sunt slabe și trebuie continuată cercetarea înainte de a se putea ajunge la o concluzie, fie că una sau mai multe piste pot fi eliminate, de obicei prin invalidarea argumentelor (dar nu neapărat, dacă deja există, sau pot fi descoperite piste paralele, sau dacă o anumită pistă era doar un suport, nu și o cheie în sine pentru a se ajunge la o înțelegere a faptelor).

Photo by rawpixel.com on Pexels.com

Jocul se desfășoară prin evidențierea unor aspecte care fie întăresc, fie slăbesc aceste piste (preferabil până la punctul eliminării lor). Este slujba fiecărui artizan al dezinformării să interfereze cu aceste evaluări, cel puțin până în punctul în care face publicul să considere că pistele sunt slabe sau moarte, când de fapt acestea indică spre adevăr, sau să propună soluții alternative care îndepărtează cât mai mult publicul de realitate. Adesea, doar prin împiedicarea și încetinirea procesului de aflare a adevărului prin tactici de dezinformare, un anumit nivel al victoriei este asigurat pentru că apatia publicului față de respectivul subiect crește odată cu trecerea timpului și cu desfășurarea declamațiilor prezentate de canalele de dezinformare.

Ar părea adevărat în aproape toate cazurile că dacă nimeni nu poate rupe lanțul dovezilor care indică un anumit răspuns, revelarea adevărului se va produce. Dacă se dorește ruperea lanțului, fie trebuie oferită o nouă pistă, fie trebuie dezvoltat un întreg nou lanț, fie soluția trebuie invalidată și găsită una nouă… dar chiar și așa până la urmă adevărul va ieși la iveală. Nu este nicio rușine în a fi creatorul sau susținătorul unei soluții, a unui lanț sau a unei piste nereușite, dacă acestea se urmăresc cu onestitate, pentru a se afla adevărul. Aceasta este abordarea rațională. Deși este de înțeles că o persoană poate deveni implicată emoțional într-un anumit aspect al unei chestiuni în privința căreia se urmărește aflarea adevărului, de fapt nu contează cine are în final dreptate, atât timp cât adevărul iese la lumină.

Dar artizanul dezinformării va căuta să amplifice emoțiile audienței și să pedepsească public orice nereușită (indiferent dacă acuzațiile sunt reale sau falsificate), și va căuta ca prin mijloacele intimidării să prevină în general orice discuție asupra chestiunii respective.

Artizanul dezinformării și cei care trag sforile (aceia care ar avea de suferit în cazul în care s-ar afla că se fac vinovați de anumite fărădelegi) sunt cei care TREBUIE să împiedice orice examinare rațională, completă, a oricărui lanț de dovezi care i-ar putea incrimina. Și cum dezvăluirea faptelor și a adevărului atrag consecințe, acestea trebuie suprimate prin minciuni și înșelăciuni. În acest proces, cei care sunt profesioniști în arta de a minți și înșela, ca de exemplu lucrătorii serviciilor secrete sau infractorii profesioniști (adeseori sunt fie aceiași oameni, fie lucrează împreună), tind să se folosească de unelte foarte bine definite și ușor de observat. Totuși, publicul în general nu este prea bine înarmat pentru a putea face față acestor atacuri, și de cele mai multe ori este cu ușurință indus în eroare de aceste tactici a căror eficacitate a fost dovedită de-a lungul timpului. Este demn de remarcat că nici măcar mass-media sau organele de aplicare a legii NU AU FOST INSTRUITE pentru a putea face față acestor provocări. În cea mai mare parte, numai jucătorii înțeleg regulile jocului.

Pentru acești dezinformatori, scopul ultim este să evite discuțiile asupra legăturilor din lanțul dovezilor care pot fi zdrobite de adevăr și să folosească de fiecare dată înșelătorii sau minciuni pentru a face ca anumite legături să pară mult mai fragile decât sunt de fapt, pentru a crea iluzia unei lacune, sau, și mai bine, să facă în așa fel încât cei care iau în serios lanțul dovezilor să fie distrași de la aceasta în cât mai multe moduri cu putință, inclusiv prin metoda punerii la îndoială a legitimității celui care prezintă dovezile. Este important să înțelegem că faptele sunt fapte, indiferent de sursa care le dezvăluie. La fel, adevărul este adevăr, indiferent cine este acela care îl face public. De aceea infractorilor le este permis să depună mărturie unii împotriva altora. Acolo unde ar putea exista cu adevărat un motiv pentru a minți, doar dovada că mărturia în sine ESTE o minciună face ca aceasta să devină nulă. Dacă mărturia unui mincinos nu ar fi susținută de probe, sigur că ar fi de o valoare îndoielnică, dar dacă mărturia (argumentația) se bazează pe fapte verificabile sau demonstrabile, nu mai contează cine le prezintă sau ce motive are să facă aceasta, sau dacă a mințit în trecut, ori dacă are motive să mintă în împrejurările date – faptele sau legăturile dintre ele ar trebui și chiar e necesar să stea în picioare sau să pice pe cont propriu, prin ele însele, iar implicarea lor în tot restul chestiunii în cauză să fie doar aceea de susținere.

Mai mult, în special în ceea ce privește forumurile publice, cum ar fi scrisorile către editori în cazul ziarelor, sau grupurile de discuții sau de prezentare a știrilor de pe internet, dezinformatorul are un rol foarte important. Pe aceste forumuri, principalele subiecte de discuție sunt în general încercări ale anumitor indivizi de a îi convinge pe alții să devină interesați de poziția, ideea sau soluția pe care ei o susțin, și care se transformă destul de mult odată cu trecerea timpului.

De multe ori oamenii folosesc aceste medii de comunicare ca pe o tribună, dar și cu speranța de a îi ajuta să „polenizeze” conceptele, așa încât să-și poată forma apoi idei din ce în ce mai bune.

 Atunci când aceste idei sunt critice la adresa guvernului sau a unor puternice grupuri de interese (în special dacă subiectele de discuție sunt implicațiile acestora în activități criminale), artizanul dezinformării are încă un rol – acela de a le înăbuși în fașă. De asemenea, el caută să fabrice înscenări pentru ca ideile, cel care le prezintă și susținătorii lor să nu pară câtuși de puțin credibili în cazul în care succesul lor ar putea conduce la confruntări pe forumuri publice cu o audiență mai mare. Adesea îi putem repera pe dezinformatori datorită „standardelor mai înalte” de discuție decât cele firești, pe care le solicită. Vor cere ca cei care își prezintă argumentele sau conceptele să susțină totul cu aceeași competență precum un profesor universitar, un cercetător sau un autor de scrieri de investigație. Dacă nivelul celui care prezintă ideile este câtuși de puțin mai scăzut decât cel solicitat de dezinformator, acesta din urmă va susține cu tărie că discuția este fără sens și fără valoare în opinia sa, iar toți cei care nu sunt de acord cu acest punct de vedere sunt evident proști – în general chiar aceștia sunt termenii folosiți.

Prin urmare, atunci când citiți astfel de discuții, în special pe grupurile care prezintă știrile pe internet (news groups – NG), decideți singuri când este prezentat un argument rațional și când sunt folosite dezinformarea, operațiunile psi (operațiuni de război psihologic) sau înșelătoriile. Demascați-le fără frică pe acestea din urmă. Atât cei care urmăresc în mod deliberat să vă inducă în eroare, cât și cei care sunt pur și simplu gânditori naivi sau conduși în eroare la rândul lor, o iau la goană de fiecare dată atunci când sunt expuși sau, cu alte cuvinte, ori înfruntă situația, ori încetează orice discuție (un rezultat perfect acceptabil în ambele cazuri, din moment ce aflarea adevărului este scopul final).

Acuzațiile nu ar trebui să fie folosite prea mult, rezervați-le pentru recidiviști și pentru cei care folosesc tactici multiple. Evitați răspunsurile care alunecă în capcane emoționale sau în piste informaționale lăturalnice, cu excepția cazului în care considerați că unii observatori ar putea să fie repede descumpăniți de înșelătorii. Aveți în vedere să citați întreaga regulă, și nu doar titlul ei, căci ceilalți nu au aceste referințe. Dacă vi se cere, oferiți cititorilor întregul set de reguli de mai jos.

Cele 25 de reguli ale dezinformării

Notă: În general, artizanul tradițional al dezinformării nu are abilitatea de a folosi în mod direct prima regulă și ultimele cinci (sau șase, depinde de situație). Ele sunt folosite mai ales de către cei care sunt la putere, de către jucătorii cheie sau de către cei care se ocupă cu planificarea conspirațiilor criminale sau a conspirațiilor menite să le acopere fărădelegile.

1. Nu vezi, nu auzi și nu vorbești nimic rău. În ciuda celor pe care le cunoști, nu discuta nimic despre acestea – cu atât mai mult dacă ești o figură publică, prezentator de știri etc. Dacă nu s-a relatat, nu s-a petrecut; și nu vei fi nevoit să ai de-a face cu subiectele respective.

2. Devino sceptic și indignat. Evită discutarea conceptelor cheie și focalizează-te în schimb pe subiecte adiacente care pot fi folosite pentru a prezenta subiectul ca fiind critic la adresa unui grup considerat sacrosant sau a unei teme sfinte. Aceasta se mai numește și mutarea „Cum îndrăznești?”

3. Creează distribuitori de zvonuri. Evită discuțiile la subiect prezentând în schimb toate acuzațiile, indiferent de unde vin și de câte probe există, ca fiind simple zvonuri și acuze în van. Alți termeni derogatori și care exclud adevărul în egală măsură ar putea funcționa de asemenea. Această metodă este cu atât mai eficientă cu cât presa este mai tăcută, întrucât în acest fel singurul mod prin care publicul poate afla despre faptele care nu se doresc a fi scoase la iveală este prin intermediul unor astfel de „zvonuri discutabile”. Dacă materialul poate fi asociat cu internetul, fă asta pentru a garanta că este doar un „zvon” lansat de „o mână de puști de pe internet”, care nu are nicio bază reală.

4. Folosește o sperietoare. Găsește sau creează un element asemănător cu argumentul adus de oponentul tău, pe care îl poți demonta cu ușurință pentru ca astfel să te pui într-o lumină cât mai favorabilă, iar oponentul tău să apară într-o lumină cât mai proastă. Fie inventează un subiect despre care poți sugera fără probleme că există cu adevărat, pe baza interpretării tale a situației/argumentelor expuse de oponent, fie selectează cel mai slab aspect al celor mai slabe acuzații. Amplifică-i apoi semnificația și distruge-l într-un mod care să pară a demonta toate acuzațiile, reale și fabricate deopotrivă, în timp ce de fapt eviți discutarea subiectelor cu adevărat importante.

5. Înlătură-ți oponenții cu ajutorul insultelor și a ridicolului. Această regulă mai este cunoscută și ca stratagema „Atacă mesagerul!”, deși sunt și alte metode socotite ca variante ale acestei abordări. Asociază-ți oponenții cu descrieri deloc populare, precum „țicniți”, „de dreapta”, „liberali”, „de stânga”, „teroriști”, „susținători ai teoriilor conspirațiilor”, „radicali”, „miliția”, „rasiști”, „fanatici religioși”, „deviați sexual” și așa mai departe. Aceasta va face ca susținătorii oponenților să se retragă, de teamă să nu fie etichetați în același mod și vei evita astfel să trebuiască să faci față unor dezbateri.

6. Lovește și fugi. Pe orice forum public, atacă oponentul sau poziția pe care acesta o deține și apoi dispari înainte ca răspunsul să apară, sau pur și simplu ignoră orice răspuns. Aceasta funcționează extraordinar de bine pe internet și în mediile de comunicare de tipul scrisorilor către editor, unde se poate crea un șir constant de noi identități, fără să fie nevoie să explici criticile aduse sau să argumentezi motivele din spatele lor. Pur și simplu fă o acuzație sau orice fel de astfel de atac; nu discuta niciodată subiectele reale și nici răspunsurile pe care le vei primi, pentru că aceasta ar întări punctul de vedere al oponentului.

7. Pune la îndoială motivele. Dă o altă întorsătură sau amplifică orice fapt pe care îl poți folosi pentru a sugera că oponentul acționează pe baza unei agende ascunse sau a oricăror motive personale. Astfel vei evita discuțiile asupra subiectelor reale și vei forța oponentul să adopte o poziție defensivă.

8. Invocă autoritatea. Susține că ești o autoritate în domeniu, sau asociază-te cu cineva care este și prezintă-ți argumentele cu suficienți termeni din jargonul specific și cu minuțiozitate pentru a ilustra astfel că ești unul dintre cei care „știu despre ce vorbesc”, apoi pur și simplu spune că „nu este așa”, fără să discuți subiectele, fără demonstrații concrete și fără să citezi surse.

9. Fă pe prostul. Indiferent ce dovezi sau argumente logice sunt oferite, evită să discuți subiectele. Doar neagă-le, pe motiv că nu au credibilitate, nu au sens, nu există dovezi care să le susțină, nu spun nimic, nu au logică, nu conduc spre vreo concluzie. Amestecă-le bine pentru un efect maxim.

10. Asociază acuzațiile oponentului cu știri vechi. O derivată a Sperietorii: adesea, într-o chestiune importantă, cu vizibilitate mare, se fac acuzații din timp asupra unor aspecte cu care s-a mai avut de-a face, sau care sunt ușor de gestionat – un fel de investiție pentru viitor, în cazul în care s-ar dovedi că acea chestiune nu este foarte ușor de înfrânat. Acolo unde se poate estima cum vor evolua lucrurile, ridică o problemă-sperietoare de partea ta și gestioneaz-o cât de repede, ca parte a planurilor de urgență inițiale. Acuzațiile care vor urma, indiferent cât sunt de valide sau cât de multe aspecte noi acoperă, pot fi apoi asociate deseori cu acuzația originală și pot fi respinse ca fiind doar o reiterare a vechii probleme, fără să abordezi subiectele noi – strategia va avea cu atât mai mult succes cu cât oponentul este, sau a fost implicat în problema-sperietoare.

11. Stabilește și bazează-te pe poziții alternative. Folosindu-te de un aspect minor sau de un element al faptelor expuse, lansează-te în discuție și „confesează-te” cu candoare că, privind în urmă, constați că s-a produs o greșeală inocentă și că pornind de la aceasta, oponenții au profitat pentru a o „umfla” cu mult dincolo de proporțiile inițiale pentru a sugera și alte fapte reprobabile cu mult mai grave – susține deci că „pur și simplu nu este așa”. Alții pot interveni mai târziu pentru a îți susține punctul de vedere, și chiar să solicite public „încetarea acestui nonsens”, pentru că deja ai făcut „ce trebuia”, recunoscându-ți nesemnificativa greșeală. Dacă metoda este aplicată cum se cuvine, poate genera multă simpatie și respect pentru că „îți recunoști greșelile” și „ți le asumi”, fără a aborda subiectele arzătoare.

12. Enigmele nu au soluții. Prezintă întreaga paletă de evenimente din jurul infracțiunii, cât și multitudinea de „jucători” implicați și de acțiuni, apoi reprezintă întreaga afacere ca fiind mult prea complexă pentru a putea fi rezolvată (pentru a se putea descoperi adevărul). Aceasta îi va face pe cei care până atunci erau interesați de respectiva chestiune să își piardă interesul destul de repede, fără să fii nevoit să răspunzi la întrebările cheie.

13. Logica „Alice în țara minunilor”. Evită discutarea subiectelor fierbinți urmând o logică „de-a-ndoaselea”, sau folosind o logică aparent deductivă care de fapt se ține departe de abordarea oricărui fapt legat de chestiunea în cauză.

14. Pretinde soluții complete. Evită subiectele pretinzându-le oponenților să rezolve infracțiunea complet (să afle/expună adevărul privitor la aceasta), manevră care funcționează cel mai bine atunci când sunt implicate subiecte care se pretează, de asemenea, la regula 10.

15. Potrivește faptele cu concluzii „de schimb”. Aceasta necesită o gândire creativă, mai puțin în cazul în care infracțiunea a fost săvârșită după un plan care includea și concluziile contingente.

16. Fă să dispară dovezile și martorii. Dacă nu există, nu a fost înfăptuit, așa că nu vei fi nevoit să abordezi subiectul.

17. Schimbă subiectul. De obicei în conexiune cu una dintre celelalte manevre care au fost expuse aici, găsește un mod de a devia discuția cu ajutorul unor comentarii grosolane sau controversate sperând că vei atrage astfel atenția către un subiect nou, mult mai ușor de gestionat. Această tactică funcționează foarte bine mai ales dacă ești acompaniat de persoane care se „ceartă” cu tine pe seama noului subiect și care polarizează arena discuției așa încât să fie evitate subiectele cheie.

18. Stârnește-le emoțiile, atrage ripostele și ațâță-i pe oponenți. Dacă nu poți face nimic altceva, fă-i cu ou și cu oțet și ia-i peste picior pe oponenți, așa încât să le stârnești răspunsuri emoționale, care îi vor putea face să pară ridicoli și excesiv de motivați, și în general să facă ca argumentele lor să pară mai puțin coerente. Nu numai că astfel vei evita să discuți subiectele reale, dar chiar și dacă răspunsurile lor emoționale abordează chestiunea în cauză, poți evita discutarea acesteia focalizându-te pe „cât sunt de sensibili la criticism”.

19. Ignoră dovezile prezentate, pretinde dovezi imposibil de adus. Aceasta ar putea fi o variantă a regulii „Fă pe prostul”. Indiferent cât de zdrobitoare sunt argumentele aduse de oponent pe forumurile publice, pretinde că acestea sunt irelevante și solicită dovezi care sunt imposibil de adus (acestea ar putea exista, dar să nu fie la dispoziția oponentului, sau ar putea fi ceva despre care știi că este distrus sau ținut undeva în siguranță, cum ar fi, de exemplu, arma crimei). Pentru a evita complet discutarea subiectelor, ar putea fi necesar să negi categoric și să critici materialele apărute în mass-media sau cărțile publicate ca nefiind surse valide, refuză să admiți orice martor acceptabil și contestă chiar și declarațiile oficiale făcute de guvern sau de alte autorități, ca nefiind semnificative sau relevante.

20. Falsifică dovezile. Oriunde acest lucru este posibil, introdu noi fapte sau indicii fabricate pentru a intra în conflict cu prezentările oponenților – ca unelte folositoare pentru neutralizarea subiectelor sensibile sau pentru a împiedica ajungerea la adevăr în ceea ce privește chestiunea în cauză. Aceasta funcționează cel mai bine atunci când în planul de acțiune a respectivei infracțiuni au fost prevăzute aceste măsuri, iar faptele nu pot fi cu ușurință separate de măsluiri.

21. Cere un Mare Juriu, un Procuror Special, sau alte organe semnificative de anchetă. Răstoarnă procesul în favoarea ta și neutralizează eficient toate subiectele sensibile fără a se ajunge la o dezbatere publică. Odată ce ți s-au satisfăcut aceste cereri, este obligatoriu ca dovezile și mărturiile să rămână secrete, dacă sunt „manevrate” corespunzător. De exemplu, dacă „cumperi” procurorul, aceasta îți poate garanta că Marele Juriu nu va afla de nicio dovadă concludentă și că dovezile vor fi sigilate și de neatins pentru orice alți anchetatori care ar putea dori să investigheze cazul. Odată ce ai obținut un verdict favorabil, cazul poate fi considerat închis în mod oficial. De obicei această tehnică se folosește pentru ca cei vinovați să fie achitați, dar poate fi folosită, de asemenea, atunci când se urmărește obținerea unei condamnări pentru un nevinovat.

22. Fabrică un nou adevăr. Creează proprii tăi experți, grupuri, autori, lideri sau influențează-i pe cei reali care acceptă să falsifice datele și să fabrice astfel cercetări științifice, investigative sau sociale, ori mărturii care să fie în favoarea ta. Astfel, dacă nu poți evita abordarea subiectelor, le poți discuta cu autoritate.

23. Distrage atenția. Dacă cele descrise mai sus nu par să funcționeze pentru a distrage atenția publicului de la subiectele sensibile, sau pentru a preveni o eventuală acoperire media nedorită a evenimentelor care nu pot fi oprite, cum ar fi, de exemplu, procesele, creează subiecte de știri de proporții mult mai mari (sau tratează-le ca și cum ar fi astfel) pentru a distrage atenția mulțimii.

24. Redu-i la tăcere pe critici. Dacă nu ai sorți de izbândă cu ajutorul metodelor de mai sus, ia în considerare înlăturarea oponenților prin anumite soluții definitive, așa încât necesitatea de a răspunde întrebărilor cheie să fie înlăturată în totalitate. Aceasta se poate face prin uciderea lor, prin arestarea și încarcerarea lor, prin șantaj, prin distrugerea reputației lor prin publicarea informațiilor cu care sunt şantajabili, sau pur și simplu prin distrugerea lor financiară, emoțională ori prin afectarea gravă a sănătății lor.

25. Dispari. Dacă ești un personaj cheie care deține secretele sau din orice alt motiv ești excesiv de „cunoscător”, dacă simți că lucrurile se încing, ca să eviți problema, spală putina.

sursa-yogaesoteric.net

---