Povestea compasiunii


Insula-MonurikiA fost odată, demult, o insulă unde trăiau toate Îsușirile Umane. Asta era cu multă vreme înainte ca ele să sălășluiască în oameni și cu multă vreme  înainte ca noi să le numim drept bune sau rele. Ele existau pur și simplu. Fiecare era unică, așa cum sunt și oamenii. Poate că de aceea s-au adunat în cele din urmă.Pe insulă trăiau Optimismul, Pesimismul, Cunoașterea, Prosperitatea, Vanitatea și Compasiunea. Bineînțeles că trăiau acolo și altele.

Într-o zi s-a anunțat că insula se scufundă. Panica a izbucnit când Însușirile au auzit vestea. Alergau care-încotro, ca niște furnici cărora le-a fost distrus mușuroiul. După un timp Însușirile au început să se liniștească și să se gândească  la planuri de reușită din acestă situație. Trăind pe o insulă, cele mai multe dintre ele aveau bărci, așa încât toate și-au organizat plecarea folosindu-se de bărci.

 Compasiunea nu era grăbită. Oricum nu avea barca ei personală. Probabil că o împrumutase sau o dăduse cuiva în anii trecuți. Așa încât își amână plecarea până în ultimul moment posibil și așa să le poată ajuta și pe celelalte să se pregătească. Iar în final, Compasiunea se hotărî să ceară ajutor.

Compasiune (Adina Amironesei) Prosperitatea tocmai desfăcea parâma de la cheiul din fața conacului său. Barca ei era mare și echipată cu cele mai moderne tehnologii și mijloace de navigație. A călători alături de ea ar fi fost un voiaj confortabil.

– Prosperitate, strigă Compasiunea, pot să vin cu tine?

– În nici un caz, răspunse Prosperitatea. Barca mea e plină. Am petrecut zile întregi să înghesui în ea tot aurul și argintul meu. Abia a mai fost loc pentru mobila antică sau colecția de artă. Nu am loc pentru tine.

Compasiunea decise să o întrebe pe Vanitate, care trecea într-o barcă complicată și frumoasă.

–  Vanitate, mă ajuți, te rog?

– Îmi pare rău, răspunse Vanitatea, nu te pot ajuta. Te-ai uitat la tine? Ești udă și murdară. Imaginează-ți ce-ai face pe punțile mele curate.

man_woman_touching_hands_28513700 Compasiunea văzu Pesimismul luptându-se să-și împingă barca în apă. Puse mâinile pe pupă, ca să ajute împingând în timp ce el trăgea. Pesimismul se lamenta la nesfârșit. Barca era prea grea, nisipul prea moale, iar apa era prea rece. Era o zi mizerabilă pentru a ieși pe mare. Nu li s-a dat avertismentul cu suficient timp înainte, iar insula nu ar fi trebuit să se scufunde. De ce i se întâmpla întotdeauna numai lui !?

S-ar putea să nu fie cel mai de dorit companion, dar situația Compasiunii devenea disperată.

–  Pesimism, mă lași să vin cu tine?

– O, Compasiune, ești așa de bună să navighezi cu mine. Grija ta altruistă mă face să mă simt și  mai viovat și mai neferict. imaginează-ți dacă un val ne-ar scufunda și tu te-ai îneca. Cum crezi că m-aș simți? Nu, nu pot să te iau.

Optimismul era una dintre ultimile bărci care pleca în larg. Nu crezuse toată acestă nebunie și disperare în legătură cu insula care se scufundă. Cineva va  găsi o soluție înainte ca aceasta să se scufunde. Compasiunea îl strigă, dar Optimismul era prea ocupat să privească înainte și să se gândească la următoarea destinație pentru a auzi.  Compasiunea strigă din nou, dar pentru Optimism nu exista să privească înapoi. Lăsase trecutul în urmă și naviga spre viitor.

Time Chiar când Compasiunea începuse să dispere, auzi o voce:

– Vino, te iau eu.

Compasiunea se simțea atât de obosită și vlăguită, încât se prăbuși în barcă și adormi aproape instantaneu. Dormi tot drumul cineva o trezi și o anunță că a ajuns și că putea debarca. Era atât de recunoscătoare și încântată la culme că i se oferise o călătorie ferită de pericole, încât  mulțumi călduros și sări pe țărm.  Făcu semn de bun rămas și barca ce tocmai o ajutase să ajungă la destinație își continuă drumul său.  Abia atunci realiză că uitase să întrebe numele celui care o ajutase.

Și cum mergea Compasiunea pe țărm întâlni Cunoașterea și o  întrebă:

– Cine a fost cel care m-a ajutat?

– A fost Timpul, răspunse Cunoașterea.

– Timpul? Întrebă Compasiunea. De ce m-ar fi ajutat Timpul când nimeni nu a făcut-o?

Cunoașterea zâmbi și răspunse:

– Pentru că numai Timpul este capabil să înțeleagă cât de mare este Compasiunea.

”101 povești vindecătoare pentru adulți”  -George W. Burns

Varful muntelui


 

HimalayasIn această zi din viaţa ta, cred că Dumnezeu vrea ca tu să ştii…ca persoana care sta in varful muntelui, nu a ajuns acolo cazand.Trebuie sa urci acolo unde vrei sa mergi si nu poti ajunge acolo, catarandu-te pe ceilalti. Este vorba de a te urca impreuna cu ceilalti, umar la umar  si chiar tragandu-i pe ceilalti dupa tine.

Esti dispus sa faci asta? Daca da, vei ajunge in acel loc inalt, iar ceilalti vor fi fericiti ca esti acolo – ceea ce reprezinta insasi forta ce te va mentine acolo.
Cu dragoste, prietenul tau N.D.Walsch
Neale.