De ce devin oamenii tot mai ignoranți și mai aroganți ?


„A mai existat oare în istoria omenirii o epocă în care oamenii să fie atât de siguri de opiniile lor?”, se întreabă Jim Ferrell de la Institutul Arbinger, care observă că „am devenit fixați în opiniile noastre tocmai pentru că am pierdut din vedere că nu sunt altceva decât opinii. Cultura noastră suferă de ceea ce am putea numi «hipertrofia opiniilor» – ridicarea unor gânduri nesusținute de nimic la statutul de opinii și a opiniilor la statutul de convingeri.”

close up photo of woman covering her ears
Fotografie de Oleg Magni pe Pexels.com

Nu mai știm cum să avem dezacorduri politicoase. Nu reușim să admitem că a avea un gând nu validează gândul nostru ca adevărat. „Tindem să avem convingeri asupra multor aspecte și să avem opinii asupra a tot ce mișcă. Închidem ochii la dimensiunea ignoranței noastre”, mai scrie Ferrell.

Cercetătorii în științele cognitive Steven Sloman și Phillip Fernbach, în cartea lor The knowledge illusion, au ajuns la concluzii asemănătoare: „În general nu ne gândim la cât de puțin cunoaștem. O fărâmă de cunoaștere ne face să ne simțim experți. Odată ce ne simțim experți începem să vorbim ca niște experți.”

Această cunoaștere foarte superficială o ridicăm astăzi la rangul de convingere.Sentimentul care ne domină în privința celorlalți este acela de «doar să fi înțeles». Dacă ar fi înțeles cât de mult ne pasă, cât de deschiși suntem, cum vor ajuta ideile noastre, atunci ar vedea și ei lucrurile ca noi. Dar aici este cheia. Deși poate fi adevărat că preopinenții tăi nu înțeleg problema în toate subtilitățile și complexitățile ei, la fel de adevărat poate fi că nu o înțelegi nici tu.”

grayscale photo of man thinking in front of analog wall clock
Fotografie de Brett Sayles pe Pexels.com

Împărtășim ideea de „doar să fi înțeles” cu persoane asemănătoare. Când cei asemănători dau „like” opiniilor noastre, nu ne crește oare aroganța? De la ce moment încolo ignoranța colectivă începe să se manifeste ca adevăr? Contribuie oare internetul la această „hipertrofie a opiniilor”? Accesul foarte ușor la informație ne face să credem că suntem bine informați și cu toate astea să fim orbi la „imensitatea ignoranței noastre”. Ne credem experți chiar și când știm atât de puține aspecte.

Cercetătorii de la Universitatea Yale, Matthew Fisher, Mariel Goddu și Frank Keil, au realizat o serie de nouă experimente despre rolul internetului în percepția cunoașterii personale. Accesul facil la internet a schimbat felul în care percepem ceea ce știm (și nu știm) și cum căutăm după informații. Cercetătorii au ajuns la concluzia că a căuta răspunsuri online conduce la iluzia că această cunoaștere accesibilă extern este confundată cu cunoașterea pe care oamenii o au intern „în conştiinţă”.

O simplă căutare ne amplifică ideea pe care o avem despre cunoștințele noastre.După ce folosesc google pentru a găsi răspunsuri, oamenii par să creadă că ei sunt cei care au venit cu propriile răspunsuri.”ART_Life-Files--Communication-Over-InteractionCeea ce este alarmant este că această iluzie a cunoașterii se extinde și asupra unor zone fără legătură cu „expertiza” noastră, atunci când suntem offline. Pe de altă parte, ignoranța umană este inevitabilă. Însă ignorarea ignoranței noastre este periculoasă, în opinia profesorului de psihologie David Dunning. În mod ciudat, cu cât suntem mai nepricepuți la ceva, cu atât tindem să ne supraestimăm cunoștințele. „Cunoașterea și inteligența necesare pentru a fi bun la ceva sunt adesea aceleași calități care sunt necesare pentru a recunoaște că cineva nu este bun pentru o asemenea sarcină. Și dacă cineva nu are cunoașterea și inteligența necesare, atunci nu va fi conștient că nu este bun la sarcina respectivă”, scrie profesorul Dunning.

Pe scurt, „incompetența ne privează de abilitatea de a o conștientiza”. „Avem impresia eronată că ne descurcăm de minune.”ego

Într-un interviu acordat New York Times, profesorul Dunning descrie cum ignoranța noastră invincibilă ne obstrucționează dezvoltarea: Oamenii tind să facă ceea ce știu și eșuează în a face ceea ce nu au habar. Astfel, ignoranța ne influențează profund în alegerile noastre. Iar a nu ști că nu știi reprezintă o parte considerabilă din ignoranța pe care o au oamenii. Detectivul mediocru nu-și dă seama de indiciile pe care le neglijează. Doctorul mediocru nu este conștient de diagnosticările și tratamentele pe care nu le-a luat niciodată în considerare. Avocatul mediocru nu reușește să descopere argumentul care îi va câștiga cazul.”

Ceea ce sugerează toți acești cercetători este că internetul, cu toate beneficiile sale, exacerbează o aroganță iluzorie. Discuțiile politicoase și dezvoltarea personalității pot fi victimele acestei aroganțe.

sursa-yogaesoteric.net


ccc

Știi să faci distincția între un zâmbet fals și unul autentic?


Absolut nimeni n-ar putea pretinde că n-are nicio importanță cunoașterea adevăratelor gânduri ale unui viitor partener de afaceri sau a veritabilelor sentimente ale celui cu care alegi să-ţi împarţi viaţa. Limbajul non-verbal reprezintă cea mai ușoară metodă de „citire” a gândurilor cuiva. Cu condiția să știi să-l decodifici!
Dintre toate expresiile faciale, cele ocazionate de către zâmbet sunt cele mai înșelătoare. Există circa 18 moduri diferite de a zâmbi. Dintre acestea, un singur fel de zâmbet izvorăște din suflet și este autentic, reflectând starea de fericire: zâmbetul Duchenne. Restul se încadrează la categoria „zâmbete false”, menite să-l inducă în eroare pe interlocutor.


Guillaume Duchenne (1806-1875) a fost un neurolog francez care a studiat conductivitatea căilor neuronale și proprietățile electrice ale țesuturilor și celulelor. El a studiat și modul în care sunt activați diferiții mușchi faciali, sub influența stărilor emoționale. Duchenne a descoperit că un zâmbet autentic, izvorât dintr-o stare de fericire, angajează atât mușchii aflați în zona gurii, cât și pe cei din zona ochilor. În schimb, persoana care oferă interlocutorului un surâs prefăcut, care nu reflectă adevăratele sentimente, va zâmbi doar cu buzele, fără a fi contractați și mușchii faciali dimprejurul ochilor. În termeni științifici, neurologului Duchenne i-a fost dat să constate că zâmbetul neprefăcut implică o contracție a mușchiului zigomatic – ce ridică colțurile gurii, precum și a mușchilor orbiculari ai ochiului – a căror contracție crează mici cute la colțurile ochilor, în timp ce zâmbim.zambeste-astazi-este-world-smile-day-ded50_article-main-image
Altfel spus, un surâs ce pornește din bucurie este un zâmbet al ochilor și al gurii; surâsul prefăcut se limitează doar la buze, fiind produs, ori de câte ori e nevoie (și e nevoie foarte des în cazul persoanelor prefăcute!) doar prin încordarea mușchiului marele zigomatic. Actualmente, surâsul sincer este denumit, în termeni psihologici, zâmbetul Duchenne. La americani a fost botezat și zâmbetul prefăcut. Acesta este numit „zâmbetul Pan Am” ori „surâsul Botox”. Primul nume provine de la obiceiul stewardeselor companiei aeriene Pan American, care afișau același zâmbet prefabricat către toți pasagerii. Cel de-al doilea nume a apărut după 2002, când injecțiile cu Botox au intrat în arsenalul cosmeticii. Injecțiile repetate cu Botox, efectuate pentru atenuarea ridurilor de tip „laba gâștei”, pot afecta mușchii oribicularis oculi, conducând la dificultatea de a afișa un zâmbet Duchenne, în ciuda eventualelor sentimente autentice de fericire ale persoanei în cauză.

Ce ar mai fi de spus, în final? Mare atenție la zâmbetele prefăcute și la motivele pentru care sunt afișate !!
sursa-yogaesoteric.net


ccc

Dependenţa obsesivă de smartphone şi tabletă, boala care face ravagii printre elevi


Ştie să se joace la telefon ca un om mare, deşi are puţin peste 4 ani. S-a prins destul de repede cum se deblochează smartphone-ul, iar acum navighează pe internet, vrea să hrănească animalele din fermă, joc pe care mama lui obişnuieşte să îl joace pe Facebook.

white smartphone
Fotografie de Cristian Dina pe Pexels.com
Nu vorbim de un caz aparte, ci de tânăra generaţie de preşcolari şi elevi, pentru care jocurile clasice din curtea şcolii, fotbal, handbal şi multe altele sunt istorie. Astăzi, elevii preferă să se joace pe smartphone, tabletă sau calculator şi, potrivit specialiştilor, vorbim de primii paşi spre dependenţă. Izolându-se de prieteni, colegi sau părinţi, mulţi dintre elevi devin un fel de sclavi ai tehnologiei. Din păcate, părinţii încep să lupte cu „boala” abia după ce îşi văd copiii ajunşi în pragul ori chiar în mijlocul dependenţei. Există multe cazuri în care părinţii au apelat la ajutorul psihologilor pentru a le ajuta copiii să scape de dependenţa de internet. Prin consiliere psihologică, unii au reuşit să revină la o viaţă normală. Alţii s-au dat bătuţi după doar câteva şedinţe…


Note mici, absenteism, abandon şcolar, comportament agresiv. Sunt principalele efecte ale dependenţei de internet, de jocuri, care nu pare să se deosebească cu nimic de o dependenţă de anumite substanţe. „În ultimii 10 ani, dependenţa de internet a intrat în categoria dependenţelor fără substanţe care prezintă aceleaşi criterii precum dependenţa de substanţă”, avertizează psihologul Mihai Copăceanu. Iar dependenţa de internet nu ţine cont de vârstă afectând elevi de la clasa pregătitoare şi până la ultimul an de liceu, deci de la 6 la 19 ani.

facebook-tablet-logo

Reţelele sociale, Facebook-ul în special, şi jocurile online îi fac pe elevi să piardă ore în şir în faţa smartphone-urilor ori a calculatoarelor. Astfel, riscă să dezvolte o dependenţă de internet chiar fără voia lor, ajungând să folosească telefonul şi aplicaţiile în fiecare pauză, uneori chiar şi în timpul orelor, în drum spre casă, în timpul mesei şi alte câteva ore acasă. Dependenţa poate duce până la 6-7 ore pe zi în faţa display-ului/monitorului, uneori şi mai mult, tinerii ajungând să îşi petreacă nopţile în faţa calculatorului, fără să doarmă deloc şi fără ca părinţii să-şi dea seama.

Între joacă şi dependenţă, un singur pas

De la uz la abuz, se poate trece în doar câteva zile. „Dependenţa se poate instala destul de repede pentru că vorbim de un mecanism neurofiziologic care suferă modificări în timpul utilizării tehnologiei şi eliberează neurotransmiţători în creier. Deci se activează ceea ce noi numim sistemul de recompensă”, explică psihologul Copăceanu. Astfel, pe lângă senzaţia de plăcere, profilul unui consumator de ţigări, alcool sau alte droguri este identic în simptome cu profilul unui elev dependent de internet şi tehnologie. Din păcate, dependenţa ucide încet, dar sigur, interesul elevilor pentru orice activităţi sociale şi inclusiv pentru şcoală. „Scade în mod cert performanţa şcolară pentru că scade puterea de concentrare şi apar inclusiv tulburări de atenţie şi memoria este afectată. Apare iluzia învăţării. Copiilor li se pare că au reţinut, însă la teste eşuează”, spune Mihai Copăceanu. Riscurile utilizării internetului se extind şi la cazuri de şantaj, de contactare şi interacţiune cu unii indivizi periculoşi cu profile false, crede el.
Copii dependenţi de internet. Vinovaţii? În familie. O mare parte din vină le aparţine părinţilor, care de multe ori scapă din vedere semnele dependenţei ori pur şi simplu ignoră comportamentul copiilor, fiind preocupaţi de alte lucruri. De exemplu, când realizează ce se întâmplă cu copiii lor, unii părinţi nu fac decât să ameninţe, să certe şi să provoace scandaluri. „Dacă părinţii ar înţelege gradul de dependenţă al internetului, jocurilor online şi al Facebook-ului, ar evita să mai judece şi să condamne copiii, încercând să îi înţeleagă şi, desigur, să solicite ajutor specializat”, spune Copăceanu.Cum-iti-afecteaza-Facebook-ul-stima-de-sine

Surprinzătoare sunt reacţiile părinţilor, care diferă de la o persoană la alta.Sunt din păcate mulți părinți care cu nonșalanță oferă răspunsuri de genul: „aşa e în ziua de azi. Vede şi la celălalt copil, trebuie să aibă şi el un telefon”. Alții însă nu le permit copiilor să îşi ia telefoanele la şcoală, dar numărul lor este mic așa după cum scot în evidență statisticile. S-au semnalat și cazuri grave de genul: băiat de 14 ani, care se schimbase complet, din cauza jocurilor online. „Acest copil nu mai avea viaţă. Se juca într-una. Nu mai vorbea cu noi, iar atunci când o făcea, se răstea. Nici când îl chemam la masă nu venea. Dacă îl lăsam, s-ar fi jucat toată ziua”, mărturisește mama acestui copil, care, din fericire, cu ajutor din partea unui specialist (consiliere psihologică), şi-a scăpat copilul de dependenţa de internet. Acesta este unul dintre cazurile de succes. Cazuri care există acolo unde dependenţa n-a fost atât de puternică, iar elevii au avut un motiv întemeiat pentru a renunţa la internet.
sursa-yogaesoteric.net


ccc

Cele 12 arhetipuri principale ale personalității


Desi exista mai multe arhetipuri diferite, Jung a definit douasprezece tipuri principale, simbol al motivațiilor fundamentale umane. Fiecare dintre aceste arhetipuri are propriul sau set de valori, sensuri si trasaturi de personalitate. De asemenea, cele douăsprezece tipuri sunt impartite in trei seturi de cate patru si anume, Ego, Suflet si Sine. cccPersonalitatea majoritatii oamenilor, daca nu chiar a tuturor, este guvernata de mai multe dintre aceste arhetipuri. Cu toate acestea, unul dintre cele douăsprezece tinde sa domine personalitatea mult mai mult. Cunoscându-ti arhetipul, te vei cunoaste mai bine pe tine insuti. Care crezi ca este arhetipul tau?

Arhetipurile Ego-ului (1-4)

1. Inocentul

2 (2)

  • Motto: Liber sa fiu eu insumi, liber sa fii tu insuti.
  • Dorinta de baza: de a ajunge in paradis.
  • Scopul: de a fi fericit.
  • Cea mai mare teama: sa fie pedepsit pentru ca a facut ceva rau sau gresit.
  • Strategie: de a face lucrurile bine.
  • Slabiciune: plictisitor datorita naivitatii pe care o afiseaza.
  • Talent: credinta si optimism.
  • Inocentul este de asemenea cunoscut sub numele de: utopic, tradtionalist, naiv, mistic, sfant, romantic, visator.

2. Orfanul/Omul obisnuit

10

  • Motto: Toti oamenii sunt egali.
  • Dorinta de baza: conectarea cu ceilalti.
  • Scopul: sa apartina
  • Cea mai mare teama: sa fie eliminat din grupul din care face parte
  • Strategie: sa-si dezvolte virtuțile obisnuite, sa fie cu picioarele pe pamant.
  • Slăbiciune: pierderea propriului sau sine in efortul de a se amesteca sau de dragul relațiilor superficiale
  • Talent: realism, empatie, lipsa de asteptari
  • Persoana obisnuita este cunoscuta si sub denumirea de baiat bun, persoana de alături, persoana de treaba, cetateanul solid, vecinul bun.

3. Eroul

6

  • Motto:  In cazul in care exista voință, exista o cale.
  • Dorinta de baza: de a-si dovedi valoarea prin acte de curaj.
  • Scopul: stăpânirea pe deplin al unui mod prin care poate sa faca lumea un loc mai bun.
  • Cea mai mare teama: slabiciunea, vulnerabilitatea, sa fie privit ca fiind un las.
  • Strategie: sa fie pe cat de competent si pe cat de puternic posibil.
  • Slăbiciune: aroganta; tot timpul are nevoie de inca o lupta
  • Talent: competenta si curaj.
  • Eroul este cunoscut si sub denumirea de: razboinic, salvator, super-erou, soldat, castigatorul sau jucătorul de echipa.

4. Altruistul

7

  • Motto: Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti.
  • Dorinta de baza: de a-i proteja si de a avea grija de ceilalti.
  • Scopul: de a-i ajuta pe ceilalti.
  • Cea mai mare teama: egoism si nerecunostinta.
  • Strategie: cea de a face lucruri pentru ceilalti.
  • Slabiciune: martiriu si exploatarea.
  • Talent: compasiune si generozitate.
  • Altruistul este cunoscut si ca sustinatorul, persoana care te poate ajuta oricand, Sfantul, parintele.

Arhetipurile Sufletului (5-8)

5. Exploratorul

4

  • Motto:  Ia-mi totul da nu-mi lua libertatea.
  • Dorinta de baza: libertatea de a explora cine este el prin explorarea lumii.
  • Scopul: de a experimenta o viata mai buna, mai autentica, mai implinita.
  • Cea mai mare teama: conformitatea, goliciunea interioara, teama de a fi constrans de ceva anume.
  • Strategie: Calatoria, cautarea si descoperirea unor noi experiențe, evitarea plictiselii.
  • Slabiciune: inadaptarea, ratacirea fara un scop in viata.
  • Talent: autonomie, ambitie, talentul de a ramane sincer fata de sine.
  • Exploratorul este cunoscut si ca solicitantul, ratacitorul, individualistul, nomadul, pelerinul.

6. Rebelul

3

  • Motto:  Regulile sunt facute pentru a fi incalcate.
  • Dorinta de baza: razbunare sau revolutie.
  • Scopul: de a rasturna ceea ce nu functioneaza.
  • Cea mai mare teama: de a fi lipsit de putere sau de a fi ineficient.
  • Strategie: perturbarea, distrugerea, atitudinea socanta.
  • Slabiciune: tentatia de a trece de partea cealalta a baricadei.
  • Talent: libertatea radicala, originalitatea.
  • Rebelul mai este cunoscut si sub denumirea de revolutionarul, inadaptatul sau iconoclastul.

7. Amantul

5

  • Motto: Tu esti singura.
  • Dorinta de baza:  intimitatea si experienta.
  • Scopul: de a fi intr-o relatie cu oamenii, munca si mediul pe care-l iubesc.
  • Cea mai mare teama: singuratatea, de a fi neiubit.
  • Strategie: de a deveni din ce in ce mai atractiv fizic si emotional.
  • Slabiciune: dorinta de a-i multumi pe ceilalti cu riscul de a-si pierde propria sa identitate.
  • Talent: pasiune, recunostinta, apreciere, angajament.
  • Amantul este cunoscut si ca prietenul, entuziastul, senzualul, sotul.

8. Creatorul

8

  • Motto: In cazul in care iti poti imagina, este posibil.
  • Dorinta de baza: De a crea lucruri de valoare, de durata.
  • Scopul: de a-si urma viziunea.
  • Cea mai mare teama: mediocritatea.
  • Strategie: dezvoltarea de control artistic si indemanare.
  • Slabiciune: perfectionism, alegeri gresite.
  • Talent: creativitate si imaginatie.
  • Creatorul este cunoscut sub denumirea de artistul, inventatorul, inovatorul, muzicianul, visatorul sau scriitorul.

Arhetipurile Sinelui (9-12)

9. Glumețul

9

  • Motto:  Traiesti o singura data.
  • Dorinta de baza: de a se bucura de moment si de a fi fericit.
  • Scopul: de a se bucura de el insusi si de lumea din jurul sau.
  • Cea mai mare teama: de a fi plictisitor sau de a-i plictisi pe ceilalti.
  • Strategie: joaca, glume, amuzament.
  • Slabiciune: frivolitate, pierderea timpului.
  • Talent: bucuria.
  • Glumetul mai este cunoscut sub denumirea de jokerul sau comediantul.

10. Înțeleptul

11

  • Motto:  Adevarul va va face liberi.
  • Dorinta de baza: de a afla adevarul.
  • Scopul: de a-si folosi inteligenta si analiza pentru a cunoaste lumea din jurul sau.
  • Cea mai mare teama: de a fi pacalit, indus in eroare si teama de ignoranta.
  • Strategie:  cautarea informatiilor si a cunoasterii; reflectia interioara si intelegerea proceselor de gandire.
  • Slabiciune: poate studia in detaliu si poate uita sa actioneze.
  • Talent: intelepciune, inteligenta.
  • Inteleptul este cunoscut si sub denumirea de expertul, savantul, detectivul, consilierul, ganditorul, filosoful, cercetatorul, mentorul, profesorul, contemplativul.

11. Magicianul

12

  • Motto: Eu sunt cel care face lucrurile sa se intample.
  • Dorinta de baza: înțelegerea legilor fundamentale ale Universului.
  • Scopul: de a face visele sa devina realitate.
  • Cea mai mare teama: consecintele negative nedorite.
  • Strategie: de a-si dezvolta o viziune si de a o urma pana la capat.
  • Slabiciune: poate deveni manipulativ.
  • Talent: gasirea solutiilor castig-castig.
  • Magicianul este cunoscut sub denumirea de vizionarul, inventatorul, liderul carismatic, samanul, videcatorul.

12. Conducătorul

01 (2)

  • Motto: Puterea nu este totul, este singurul lucru.
  • Dorinta de baza: controlul.
  • Scopul: crearea unei comunitati, a unei familii de succes.
  • Cea mai mare teama: haosul, pierderea puterii.
  • Strategie: exercitarea puterii.
  • Slabiciune: adoptarea unei atitudini autoritative.
  • Talent: responsabilitate, leadership.
  • Conducatorul este cunoscut si sub denumirea de seful, aristocratul, regele, regina, politicianul, managerul sau administratorul.
  • sursa-e-dimineata.ro

    ccc

Epidemia concentrării pe propria persoană


Într-un timp caracterizat de neliniști, nesiguranţe și anxietate cvasigeneralizată, manierele în care înţelegem să avem grijă de viaţa noastră emoţională și de sănătatea noastră psiho-mentală îmbracă tot mai des forma unor tendinţe care vin și pleacă în valuri, multe luând cu ele banii, timpul și speranţele noastre și lăsându-ne într-o stare cel puţin la fel de proastă ca aceea în care ne-au găsit.

Pe măsură ce strategiile găsite pe internet, sugerate în aplicaţii sau „desecretizate” pe bani frumoși de către vreun avocat al fericirii eterne, eșuează una după alta, fără îndoială ajungem să ne întrebăm la un moment dat dacă există într-adevăr o soluţie la problemă sau dacă nu cumva această viaţă, așa problematică cum e acum, este apogeul dincolo de care nu ne mai așteaptă nimic bun.cccComportamentele care gravitează în jurul simplului scop de a avea grijă de tine pot fi grupate în categoria nebuloasă #selfcare, hashtag cu mai bine de 13 milioane de menţionări pe Instagram, care în ultimii doi ani a dus la nașterea unei adevărate industrii. Luaţi în colimator sunt în principal tinerii, din moment ce ei sunt generaţia cea mai prezentă online, cea mai receptivă la noile tehnologii și cea mai anxioasă, după cum au demonstrat-o deja multiple studii. Încă din 2015, cifrele arătau că generaţia milenialilor era mult mai dedicată ideii de îmbunătăţire a sinelui decât generaţiile precedente, tinerii de azi dedicând de două ori mai mult timp decât părinţii lor unor activităţi considerate de bază pentru sănătatea fizică și emoţională, precum planuri de dietă și exerciţii fizice, terapie și life coaching, dar și aplicaţii care să le reamintească pe timpul zilei să zâmbească, să bea apă, să se uite la copaci în drum spre casă sau să discute cu cineva dacă au nevoie.

Unul dintre motivele pentru care mișcarea #selfcare a fost ridicată la rangul de aspect esenţial pentru o viaţă sănătoasă este, cel puţin în Statele Unite, scumpirea îngrijirii medicale. Sondajele arată că milenialii prioritizează activităţile de tip selfcare peste mersul la doctor și răspund în general mai bine la mesajele despre îngrijirea sinelui decât la mesajele despre îngrijirea sănătăţii. Nu este de mirare atunci că piaţa dispozitivelor medicale de tip selfcare, precum pedometre, monitoare pentru somn, pentru tensiune, pentru glicemie, pentru temperatură, kituri pentru fertilitate etc., se preconizează că va ajunge anul acesta la 17 miliarde de dolari.

bright cardiac cardiology care
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Unii critici văd trendul #selfcare tocmai ca pe un cal troian folosit de marile companii IT pentru a vinde aplicaţii și dispozitive care, de o manieră sau alta, te „supraveghează” și în cele mai intime momente, iar alţii îl consideră un truc ieftin folosit de „angajatorii capitaliști neoliberali”, care le oferă angajaţilor masaje gratuite la locul de muncă pentru a-i păcăli să lucreze de fapt mai mult.

Acest trend este criticat pentru glorificarea indulgenţei de sine, a comodităţii, a lenei, din moment ce #selfcare a devenit orice, de la a mânca sănătos la a mânca după pofta inimii, de la a face sport la a face pauză de la sport. Acești critici, în general conservatori, deplâng dispariţia tipului de adult care înţelegea cum funcţionează visul american – dacă muncești mult și sacrifici tot, vei fi recompensat pe măsură. Acuzele sunt, pe de o parte, îndreptăţite, dar, pe de altă parte, periculoase sau de-a dreptul nedrepte, mai ales luând în considerare că experienţa multor tineri americani, cel puţin de la criza financiară din 2008 încoace, este că visul american a devenit un mit. Scandalul care a lovit recent mai multe universităţi americane de top, după ce a apărut în presă faptul că numeroși părinţi bogaţi și bine-cunoscuţi au dat mită ca fiii și fiicele lor să fie admiși, în detrimentul altor copii cu note similare, a picat ca ultimul cui bătut în coșciugul visului american.7542152-young-successful-career-woman-holds-her-laptop-and-talks-on-her-mobile-phone

Revenind la ideea de bază a acestei analize, devine evident că ar fi necesar să abordăm cu multă sensibilitate și precauţie orice metode de a reduce anxietatea, afecţiunea cu cea mai mare prevalenţă la nivel mondial și care afectează 18% din populaţia americană adultă și 25% din populaţia cu vârste între 13 și 18 ani, din care doar o treime primește tratament. Ideea de a spune „nu” unor aspecte și „da” altor aspecte în funcţie de nevoile emoţionale de moment nu doar că NU este rea în sine, ci este esenţială pentru a duce o viaţă echilibrată. Există însă multe căi de a duce acest demers în direcţia greșită.

Îngrijirea de sine, ca obsesie

Adevărul este că toate sfaturile din lume cu privire la sănătate s-ar putea rezuma la: mănâncă mai puţin și mai bine, mișcă-te mai mult și mai des, nu fuma, nu bea și speră că o să fie bine. Ce ne place să căutăm, însă, sunt variaţiuni pe aceeași temă, fiecare cu un set de instrucţiuni tot mai inedite de a rezolva aceeași problemă. Graţie dezvoltării tehnologiei, acum putem să ne măsurăm foarte exact și progresul, ceea ce în mod ironic creează o nouă nevoie – nu mai este suficient doar că ne simţim mai bine, ci avem nevoie de ceva care să ne confirme că facem o treabă bună. Deodată, atenţia se mută de pe sine la datele cu privire la sine și începem să abordăm problema sănătăţii emoţionale și mintale cu aceeași energie obsesivă și opresivă cu care ne urmărim și interesul carieristic, apreciază foarte corect scriitoarea americană Charlotte Liberman.My-Guilt-and-Its-Impact-on-Caregiving

Dacă americanii asociază stresul și ideea de a fi mereu ocupaţi cu un anumit statut social și prestigiu, conform unor studii, atunci aceasta ar explica satisfacţia de a putea măsura succesul unei rutine de îmbunătăţire a sinelui. Doar că, în acest context, eliminarea anxietăţii devine doar încă un obiectiv de bifat, ceea ce pentru unele persoane înseamnă doar un volum adiţional de muncă și stres. Un studiu de marketing realizat în Marea Britanie pe un grup de 200 de femei care purtau un dispozitiv Fitbit – ce urmărește mai multe date, precum tiparele de somn, pulsul, numărul de pași făcuţi pe zi – a arătat că aproape 80% dintre femei se simţeau presate să atingă ţintele zilnice și se simţeau vinovate când nu puteau. Ba, mai mult, 59% dintre femei au mărturisit că se simt „controlate” și 30% s-au referit la Fitbit ca la „dușmanul” lor. Desigur, rezultate atât de restrânse nu pot fi generalizate, dar ele evidenţiază potenţiala apariţie a noi motive pentru autocritică atunci când monitorizăm acest tip de „muncă”. În cazuri extreme chiar, la persoane cu tendinţe perfecţioniste, îmbunătăţirea sinelui poate deveni chiar o obsesie.

Ceea ce câștigăm este o iluzie că deţinem și mai mult control asupra propriei vieţi și, deci, cumva avem mai multă putere de a o transforma. Însă cuantificarea proceselor de îmbunătăţire a sinelui prin rapoarte asupra pașilor, somnului, caloriilor etc., care ne sunt mereu la îndemână, ne încurajează să ne atomizăm așteptările cu privire la propria viaţă și să ne blocăm în cele mai mici eșecuri. Situaţia nu o să se transforme dacă valorile care ne fac să fim obsedaţi de muncă sunt aceleași care ne încurajează să ne „optimizăm” prin aceste sisteme metrice, crede Liberman. Până la urmă, ce ne interesează, de fapt? Să fim mai fericiţi și sănătoși? Sau să ne vadă lumea la „muncă”?

Îngrijire de sine, dar să vadă toată lumea

Întrebarea are sens în condiţiile în care există o presiune în social media de a „presta” public și a-ţi împărtăși victoriile personale cu toată lumea, victorii care se pot transforma chiar și în oportunităţi de marketing personal. Iar aceasta este probabil cea mai serioasă critică ce poate fi adusă ideii de îmbunătăţire a sinelui – faptul că nu mai are atât legătură cu autodisciplina sau cu vreo virtute morală, ci este o emblemă a unui anume tip de succes cultural.

Realitatea este că mișcarea a migrat rapid într-o piaţă, multe postări #selfcare fiind de fapt postări sponsorizate de fel de fel de companii care profită de faptul că orice poate trece drept #selfcare, de la o mască facială cu papaya la scosul câinelui la plimbare. Oportunităţile de marketing sunt nesfârșite, dar nu sunt pentru toată lumea. Amy Larocca scrie în New York Magazine că, în lumea studiourilor de meditaţie de lux, a detoxifierilor ayurvedice și a saloanelor de înfrumuseţare cu protocoale de îngrijire a pielii în 10 pași și care costă 1.000 de dolari, #selfcare este valabil doar pentru cei care au timp și bani. Cu sucuri verzi la 10 dolari și clase de spinning la peste 35 de dolari, majoritatea activităţilor la care ar trebui să aspire cineva care dorește să își ridice sinele la un anumit nivel sunt inaccesibile pentru oamenii de rând. Ceea ce arată încă o dată că mișcarea s-a erijat de fapt într-o ambiţie de a accesa un anumit stil de viaţă și nu mai are nicio legătură cu sinele, ci doar cu imaginea sinelui în societate. Doar că sentimentele de inadecvare, de neputinţă și autocritică vin la pachet cu râvna după ceea ce nu putem avea.11461761-man-watching-his-wife-looking-at-the-mirror-applying-make-up

Jordan Kisner scrie în The New Yorker că America are o istorie aparte cu ideea capacităţii de a-ţi îmbunătăţi sinele, care mereu a fost apanajul unei clase – bărbaţi albi, educaţi și bogaţi – și motiv de subjugare a minorităţilor. În documente scrise în anii 1850, sclavia este justificată prin faptul că „o degradare a conştiinţei” i-ar fi făcut pe sclavii africani „incapabili să aibă grijă de ei înșiși”, în timp ce imigranţii care au venit din sudul și din estul Europei în America spre finalul secolului al XIX-lea erau consideraţi „inadecvaţi” pentru că le-ar fi lipsit „ideile și atitudinile pe care bărbaţii cum se cuvine le adoptă în ce privește grija faţă de sine și autocontrolul”. Se poate spune deci că #selfcare în America a implicat dintotdeauna un anumit grad de prestanţă publică, în sensul că o persoană nu doar era necesar să fie capabilă să aibă grijă de sine, ci era nevoie să o demonstreze în faţa societăţii, notează Kisner.

Astăzi însă putem și ar fi necesar să spunem că o clasă superioară care îi ţine predici unei clase inferioare despre #selfcare, fălindu-se cu regimuri, planuri și protocoale pentru care nimeni nu are nici timp, nici bani, demonstrează o lipsă de consideraţie care zugrăvește mișcarea #selfcare ca nimic mai mult decât o obsesie pentru sine. Este crucial de spus că anxietatea nu se tratează cu o vizită la spa sau cu varianta low-cost – o baie cu bule acasă –, iar supoziţia că se tratează așa poate fi periculoasă.http://bit.ly/2Cz43uZAceastă mișcare se adresează oamenilor care trec printr-un stres minor sau care doar vor să își crească nivelul general de satisfacţie. Dar să te aștepţi sau să încurajezi oameni cu simptome de tulburări mintale pentru care există tratament să aibă grijă de ei înșiși în stilul acesta înseamnă să muţi povara bolii de pe sistemul de sănătate publică pe umerii persoanei. Sincer vorbind, dacă ar fi putut să aibă grijă de ei înșiși la acel nivel, nici nu ar fi ajuns la problemele pe care le au acum. Și, pentru aceste persoane, este esenţial să primească ajutor din afară pentru a se recupera”, conchide Paul Appelbaum, profesor de psihiatrie la Universitatea Columbia și fost președinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie.

Îngrijirea de sine, ca semn al timpului

Explozia de sfaturi și strategii pentru îngrijirea sinelui nu s-a petrecut în vid, ci într-o lume în care grija pentru celălalt este cu adevărat în criză. Unii analiști, precum Carl Cederström și André Spicer, autorii cărţii The Wellness Syndrome (Sindromul stării de bine), dau vina pe colapsul contractului social pentru mania modernă legată de mâncatul curat, gânditul curat și iubitul în moduri radicale. Aceste obiective nu sunt rele în sine, însă arată că, pe măsură ce situaţia pare să se înrăutăţească în lume, iar serviciile de sănătate mintală sunt profund deficitare chiar și în ţările dezvoltate, conversaţia publică se axează pe împlinirea personală, într-o tentativă disperată de a simţi că avem un oarecare control asupra propriei vieţi.

Cu toţii avem nevoia umană de bază de a ne dezvolta și a deveni mai buni, dar mișcarea #selfcare nu este despre asta, crede Cederström, profesor la Universitatea din Stockholm. „Este necesar să ne gândim serios de ce a devenit atât de popular ceva de genul acesta în societatea de azi. În parte, este o reflexie a societăţii în care trăim, care este fragmentată și în care solidaritatea este puternic ameninţată. Eu cred că în spatele mișcării este o puternică retorică individualistă, care este foarte populară astăzi în special în statele care au decis că este mai ușor să lase sănătatea pe mâna privaţilor”, spune profesorul. Practic, ne îndeamnă să ne întrebăm dacă această mișcare este simbolul unei generaţii care vrea cu tot dinadinsul să aibă grijă de ea însăși sau este simbolul unei societăţi care a eșuat în demersul de a avea grijă de cetăţenii săi.

Jennifer Silva, sociolog și autoarea cărţii Coming Up Short: Working-Class Adulthood in an Age of Uncertainty (Eșecul ridicării la nivelul stabilit: Statutul de adult din clasa muncitoare, într-o eră a nesiguranţei), crede că neoliberalismul este cel care a transformat radical gândirea noastră despre sine. Ceea ce autoarea numește „asalt” asupra clasei muncitoare și a standardului de viaţă al muncitorilor a dus automat la adoptarea de către tinerii adulţi a unei viziuni profund individualiste și terapeutice despre lume și, respectiv, dezvoltarea personală. Tinerii pe care i-a intervievat pentru cartea sa nu aveau niciun dram de încredere în politică sau în acţiuni colective pentru a-și rezolva problemele sau a găsi un sens în viaţă. În limbajul sociologului C. Wright Mills, le lipsea imaginaţia sociologică ce le-ar fi permis să își conecteze problemele personale la probleme publice.

Fie că este vorba despre colapsul contractului social și problemele sistemelor de sănătate, fie că este vorba despre declinul clasei muncitoare, autorii celor două cărţi menţionate mai sus cad de acord asupra faptului că ritualizarea obsesivă a procedeelor de îmbunătăţire a sinelui se face în detrimentul angajamentului colectiv, prăbușind orice problemă socială într-o căutare personală după o viaţă mai bună. „Mișcarea wellness a devenit o ideologie”, notează Cederström și Spicer. Iar „problemele zilelor noastre pot fi rezolvate doar prin capacitatea noastră colectivă de a transforma lumea, nu prin terapie personală”, completează Silva.

Îngrijirea de sine, ca religie

Argumentarea autorilor amintiţi este foarte des răsturnată de următoarea premisă: Dar, ca să pot să am grijă de oameni și de ceea ce iubesc, este necesar mai întâi să mă iubesc și să am grijă de mine. Este chiar adusă în discuţie și regula de aur a creștinătăţii – „Iubește-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Păi dacă nu mă iubesc mai întâi pe mine, cum o să știu să îmi iubesc aproapele? Problema acestui raţionament este că noi înţelegem iubirea destul de unidimensional, ca infatuare – un bulgăre de emoţii benefice când ne uităm în oglindă cu ochelari roz și vedem doar ce speciali și perfecţi suntem. Această iubire de sine, care condiţionează iubirea aproapelui, nu este iubirea despre care vorbește Iisus în acest pasaj. De fapt, când spunem că iubirea de sine vine înaintea iubirii aproapelui practic spunem că iubirea de sine este a doua cea mai importantă poruncă, după iubirea lui Dumnezeu, și creăm astfel trei porunci fundamentale, în loc de două.christ-portrait-moDeci, ce înseamnă să îţi iubești aproapele ca pe tine însuţi? În Biblie se presupune că oamenii se iubesc pe sine nu în sensul de infatuare, ci că înlăuntrul nostru, chiar sub multiple straturi de ură sau dezgust de sine, tot suntem centraţi pe sine și ne dorim ce e bine pentru noi. La aceasta se referă Pavel când spune: „Fiindcă nimeni nu şi-a urât vreodată trupul, ci îl hrăneşte și are grijă de el, așa cum face și Cristos pentru Biserică.” Atunci când Iisus ne-a spus să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, pur și simplu a scos în evidenţă cât de important este să ne pese cu adevărat de starea de bine a celor din jur și a dat un exemplu practic despre ce înseamnă această iubire prin pilda samariteanului. De acolo ar fi necesar să înţelegem că nu este indicat să trecem pe lângă oameni, poate prea absorbiţi de problemele personale, ci să fim atenţi la cei din jur și la nevoile lor. Și mai mult, pasaje precum: „Nu faceţi nimic din ambiţie egoistă, nici din îngâmfare, ci, în smerenie, consideraţi-i pe alţii mai presus decât voi înşivă” ar fi necesar să contrabalanseze orice idee că iubirea altora este condiţionată de iubirea sinelui.

În concluzie, este absolut greșit să te iubești pe tine? Nu. Este normal și de dorit să poţi să afirmi că te iubești, pentru că Dumnezeu te-a creat sau pentru că Dumnezeu te iubește. Problema este că filosofia seculară a iubirii de sine pornește de la premisa că oamenii sunt fundamental buni și, deci, demni de iubit. Dacă nu putem vedea aceasta înseamnă că avem o problemă de rezolvat. Scriptura arată altceva: valoarea noastră constă în faptul că suntem fiinţe create, dar bunătatea și capacitatea noastră de a iubi și a fi iubiţi stau strict în jertfa lui Iisus, care ne-a acoperit toate păcatele și ne-a restaurat pentru a putea fi iubiţi complet.christianityCând ne mai gândim că antidotul la vremurile grele pe care le trăim nu poate fi decât o interiorizare în scopul iubirii de sine, ar fi indicat să ne aducem aminte de avertismentul lui Pavel: „Să ştii că în zilele de pe urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine.” Acest avertisment arată clar că există o iubire de sine diferită de ce își dorește Dumnezeu să simţim O iubire egoistă, o infatuare care uzurpă chiar locul de drept pe care Dumnezeu ar fi necesar să îl ocupe în inimile noastre. Adevărata iubire de sine este acceptarea noastră ca oameni recuperaţi, nu prin meritele noastre, ci în ciuda a tot ce suntem. Iar această iubire de sine își are locul ei. Dar, ca făpturi create după imaginea lui Dumnezeu, a cărui calitate principală este dragostea neegoistă, suntem cei mai fericiţi atunci când ne concentrăm nu pe nevoile și pe binele nostru, ci pe nevoile și pe binele celorlalţi. Faptul că suntem atât de departe de ceea ce este de fapt propria noastră natură arată cât de mult ne-am îndepărtat de sursa Iubirii în sine, de Dumnezeu.

sursa-yogaesoteric.net


ccc