Epidemia concentrării pe propria persoană


Într-un timp caracterizat de neliniști, nesiguranţe și anxietate cvasigeneralizată, manierele în care înţelegem să avem grijă de viaţa noastră emoţională și de sănătatea noastră psiho-mentală îmbracă tot mai des forma unor tendinţe care vin și pleacă în valuri, multe luând cu ele banii, timpul și speranţele noastre și lăsându-ne într-o stare cel puţin la fel de proastă ca aceea în care ne-au găsit.

Pe măsură ce strategiile găsite pe internet, sugerate în aplicaţii sau „desecretizate” pe bani frumoși de către vreun avocat al fericirii eterne, eșuează una după alta, fără îndoială ajungem să ne întrebăm la un moment dat dacă există într-adevăr o soluţie la problemă sau dacă nu cumva această viaţă, așa problematică cum e acum, este apogeul dincolo de care nu ne mai așteaptă nimic bun.cccComportamentele care gravitează în jurul simplului scop de a avea grijă de tine pot fi grupate în categoria nebuloasă #selfcare, hashtag cu mai bine de 13 milioane de menţionări pe Instagram, care în ultimii doi ani a dus la nașterea unei adevărate industrii. Luaţi în colimator sunt în principal tinerii, din moment ce ei sunt generaţia cea mai prezentă online, cea mai receptivă la noile tehnologii și cea mai anxioasă, după cum au demonstrat-o deja multiple studii. Încă din 2015, cifrele arătau că generaţia milenialilor era mult mai dedicată ideii de îmbunătăţire a sinelui decât generaţiile precedente, tinerii de azi dedicând de două ori mai mult timp decât părinţii lor unor activităţi considerate de bază pentru sănătatea fizică și emoţională, precum planuri de dietă și exerciţii fizice, terapie și life coaching, dar și aplicaţii care să le reamintească pe timpul zilei să zâmbească, să bea apă, să se uite la copaci în drum spre casă sau să discute cu cineva dacă au nevoie.

Unul dintre motivele pentru care mișcarea #selfcare a fost ridicată la rangul de aspect esenţial pentru o viaţă sănătoasă este, cel puţin în Statele Unite, scumpirea îngrijirii medicale. Sondajele arată că milenialii prioritizează activităţile de tip selfcare peste mersul la doctor și răspund în general mai bine la mesajele despre îngrijirea sinelui decât la mesajele despre îngrijirea sănătăţii. Nu este de mirare atunci că piaţa dispozitivelor medicale de tip selfcare, precum pedometre, monitoare pentru somn, pentru tensiune, pentru glicemie, pentru temperatură, kituri pentru fertilitate etc., se preconizează că va ajunge anul acesta la 17 miliarde de dolari.

bright cardiac cardiology care
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Unii critici văd trendul #selfcare tocmai ca pe un cal troian folosit de marile companii IT pentru a vinde aplicaţii și dispozitive care, de o manieră sau alta, te „supraveghează” și în cele mai intime momente, iar alţii îl consideră un truc ieftin folosit de „angajatorii capitaliști neoliberali”, care le oferă angajaţilor masaje gratuite la locul de muncă pentru a-i păcăli să lucreze de fapt mai mult.

Acest trend este criticat pentru glorificarea indulgenţei de sine, a comodităţii, a lenei, din moment ce #selfcare a devenit orice, de la a mânca sănătos la a mânca după pofta inimii, de la a face sport la a face pauză de la sport. Acești critici, în general conservatori, deplâng dispariţia tipului de adult care înţelegea cum funcţionează visul american – dacă muncești mult și sacrifici tot, vei fi recompensat pe măsură. Acuzele sunt, pe de o parte, îndreptăţite, dar, pe de altă parte, periculoase sau de-a dreptul nedrepte, mai ales luând în considerare că experienţa multor tineri americani, cel puţin de la criza financiară din 2008 încoace, este că visul american a devenit un mit. Scandalul care a lovit recent mai multe universităţi americane de top, după ce a apărut în presă faptul că numeroși părinţi bogaţi și bine-cunoscuţi au dat mită ca fiii și fiicele lor să fie admiși, în detrimentul altor copii cu note similare, a picat ca ultimul cui bătut în coșciugul visului american.7542152-young-successful-career-woman-holds-her-laptop-and-talks-on-her-mobile-phone

Revenind la ideea de bază a acestei analize, devine evident că ar fi necesar să abordăm cu multă sensibilitate și precauţie orice metode de a reduce anxietatea, afecţiunea cu cea mai mare prevalenţă la nivel mondial și care afectează 18% din populaţia americană adultă și 25% din populaţia cu vârste între 13 și 18 ani, din care doar o treime primește tratament. Ideea de a spune „nu” unor aspecte și „da” altor aspecte în funcţie de nevoile emoţionale de moment nu doar că NU este rea în sine, ci este esenţială pentru a duce o viaţă echilibrată. Există însă multe căi de a duce acest demers în direcţia greșită.

Îngrijirea de sine, ca obsesie

Adevărul este că toate sfaturile din lume cu privire la sănătate s-ar putea rezuma la: mănâncă mai puţin și mai bine, mișcă-te mai mult și mai des, nu fuma, nu bea și speră că o să fie bine. Ce ne place să căutăm, însă, sunt variaţiuni pe aceeași temă, fiecare cu un set de instrucţiuni tot mai inedite de a rezolva aceeași problemă. Graţie dezvoltării tehnologiei, acum putem să ne măsurăm foarte exact și progresul, ceea ce în mod ironic creează o nouă nevoie – nu mai este suficient doar că ne simţim mai bine, ci avem nevoie de ceva care să ne confirme că facem o treabă bună. Deodată, atenţia se mută de pe sine la datele cu privire la sine și începem să abordăm problema sănătăţii emoţionale și mintale cu aceeași energie obsesivă și opresivă cu care ne urmărim și interesul carieristic, apreciază foarte corect scriitoarea americană Charlotte Liberman.My-Guilt-and-Its-Impact-on-Caregiving

Dacă americanii asociază stresul și ideea de a fi mereu ocupaţi cu un anumit statut social și prestigiu, conform unor studii, atunci aceasta ar explica satisfacţia de a putea măsura succesul unei rutine de îmbunătăţire a sinelui. Doar că, în acest context, eliminarea anxietăţii devine doar încă un obiectiv de bifat, ceea ce pentru unele persoane înseamnă doar un volum adiţional de muncă și stres. Un studiu de marketing realizat în Marea Britanie pe un grup de 200 de femei care purtau un dispozitiv Fitbit – ce urmărește mai multe date, precum tiparele de somn, pulsul, numărul de pași făcuţi pe zi – a arătat că aproape 80% dintre femei se simţeau presate să atingă ţintele zilnice și se simţeau vinovate când nu puteau. Ba, mai mult, 59% dintre femei au mărturisit că se simt „controlate” și 30% s-au referit la Fitbit ca la „dușmanul” lor. Desigur, rezultate atât de restrânse nu pot fi generalizate, dar ele evidenţiază potenţiala apariţie a noi motive pentru autocritică atunci când monitorizăm acest tip de „muncă”. În cazuri extreme chiar, la persoane cu tendinţe perfecţioniste, îmbunătăţirea sinelui poate deveni chiar o obsesie.

Ceea ce câștigăm este o iluzie că deţinem și mai mult control asupra propriei vieţi și, deci, cumva avem mai multă putere de a o transforma. Însă cuantificarea proceselor de îmbunătăţire a sinelui prin rapoarte asupra pașilor, somnului, caloriilor etc., care ne sunt mereu la îndemână, ne încurajează să ne atomizăm așteptările cu privire la propria viaţă și să ne blocăm în cele mai mici eșecuri. Situaţia nu o să se transforme dacă valorile care ne fac să fim obsedaţi de muncă sunt aceleași care ne încurajează să ne „optimizăm” prin aceste sisteme metrice, crede Liberman. Până la urmă, ce ne interesează, de fapt? Să fim mai fericiţi și sănătoși? Sau să ne vadă lumea la „muncă”?

Îngrijire de sine, dar să vadă toată lumea

Întrebarea are sens în condiţiile în care există o presiune în social media de a „presta” public și a-ţi împărtăși victoriile personale cu toată lumea, victorii care se pot transforma chiar și în oportunităţi de marketing personal. Iar aceasta este probabil cea mai serioasă critică ce poate fi adusă ideii de îmbunătăţire a sinelui – faptul că nu mai are atât legătură cu autodisciplina sau cu vreo virtute morală, ci este o emblemă a unui anume tip de succes cultural.

Realitatea este că mișcarea a migrat rapid într-o piaţă, multe postări #selfcare fiind de fapt postări sponsorizate de fel de fel de companii care profită de faptul că orice poate trece drept #selfcare, de la o mască facială cu papaya la scosul câinelui la plimbare. Oportunităţile de marketing sunt nesfârșite, dar nu sunt pentru toată lumea. Amy Larocca scrie în New York Magazine că, în lumea studiourilor de meditaţie de lux, a detoxifierilor ayurvedice și a saloanelor de înfrumuseţare cu protocoale de îngrijire a pielii în 10 pași și care costă 1.000 de dolari, #selfcare este valabil doar pentru cei care au timp și bani. Cu sucuri verzi la 10 dolari și clase de spinning la peste 35 de dolari, majoritatea activităţilor la care ar trebui să aspire cineva care dorește să își ridice sinele la un anumit nivel sunt inaccesibile pentru oamenii de rând. Ceea ce arată încă o dată că mișcarea s-a erijat de fapt într-o ambiţie de a accesa un anumit stil de viaţă și nu mai are nicio legătură cu sinele, ci doar cu imaginea sinelui în societate. Doar că sentimentele de inadecvare, de neputinţă și autocritică vin la pachet cu râvna după ceea ce nu putem avea.11461761-man-watching-his-wife-looking-at-the-mirror-applying-make-up

Jordan Kisner scrie în The New Yorker că America are o istorie aparte cu ideea capacităţii de a-ţi îmbunătăţi sinele, care mereu a fost apanajul unei clase – bărbaţi albi, educaţi și bogaţi – și motiv de subjugare a minorităţilor. În documente scrise în anii 1850, sclavia este justificată prin faptul că „o degradare a conştiinţei” i-ar fi făcut pe sclavii africani „incapabili să aibă grijă de ei înșiși”, în timp ce imigranţii care au venit din sudul și din estul Europei în America spre finalul secolului al XIX-lea erau consideraţi „inadecvaţi” pentru că le-ar fi lipsit „ideile și atitudinile pe care bărbaţii cum se cuvine le adoptă în ce privește grija faţă de sine și autocontrolul”. Se poate spune deci că #selfcare în America a implicat dintotdeauna un anumit grad de prestanţă publică, în sensul că o persoană nu doar era necesar să fie capabilă să aibă grijă de sine, ci era nevoie să o demonstreze în faţa societăţii, notează Kisner.

Astăzi însă putem și ar fi necesar să spunem că o clasă superioară care îi ţine predici unei clase inferioare despre #selfcare, fălindu-se cu regimuri, planuri și protocoale pentru care nimeni nu are nici timp, nici bani, demonstrează o lipsă de consideraţie care zugrăvește mișcarea #selfcare ca nimic mai mult decât o obsesie pentru sine. Este crucial de spus că anxietatea nu se tratează cu o vizită la spa sau cu varianta low-cost – o baie cu bule acasă –, iar supoziţia că se tratează așa poate fi periculoasă.http://bit.ly/2Cz43uZAceastă mișcare se adresează oamenilor care trec printr-un stres minor sau care doar vor să își crească nivelul general de satisfacţie. Dar să te aștepţi sau să încurajezi oameni cu simptome de tulburări mintale pentru care există tratament să aibă grijă de ei înșiși în stilul acesta înseamnă să muţi povara bolii de pe sistemul de sănătate publică pe umerii persoanei. Sincer vorbind, dacă ar fi putut să aibă grijă de ei înșiși la acel nivel, nici nu ar fi ajuns la problemele pe care le au acum. Și, pentru aceste persoane, este esenţial să primească ajutor din afară pentru a se recupera”, conchide Paul Appelbaum, profesor de psihiatrie la Universitatea Columbia și fost președinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie.

Îngrijirea de sine, ca semn al timpului

Explozia de sfaturi și strategii pentru îngrijirea sinelui nu s-a petrecut în vid, ci într-o lume în care grija pentru celălalt este cu adevărat în criză. Unii analiști, precum Carl Cederström și André Spicer, autorii cărţii The Wellness Syndrome (Sindromul stării de bine), dau vina pe colapsul contractului social pentru mania modernă legată de mâncatul curat, gânditul curat și iubitul în moduri radicale. Aceste obiective nu sunt rele în sine, însă arată că, pe măsură ce situaţia pare să se înrăutăţească în lume, iar serviciile de sănătate mintală sunt profund deficitare chiar și în ţările dezvoltate, conversaţia publică se axează pe împlinirea personală, într-o tentativă disperată de a simţi că avem un oarecare control asupra propriei vieţi.

Cu toţii avem nevoia umană de bază de a ne dezvolta și a deveni mai buni, dar mișcarea #selfcare nu este despre asta, crede Cederström, profesor la Universitatea din Stockholm. „Este necesar să ne gândim serios de ce a devenit atât de popular ceva de genul acesta în societatea de azi. În parte, este o reflexie a societăţii în care trăim, care este fragmentată și în care solidaritatea este puternic ameninţată. Eu cred că în spatele mișcării este o puternică retorică individualistă, care este foarte populară astăzi în special în statele care au decis că este mai ușor să lase sănătatea pe mâna privaţilor”, spune profesorul. Practic, ne îndeamnă să ne întrebăm dacă această mișcare este simbolul unei generaţii care vrea cu tot dinadinsul să aibă grijă de ea însăși sau este simbolul unei societăţi care a eșuat în demersul de a avea grijă de cetăţenii săi.

Jennifer Silva, sociolog și autoarea cărţii Coming Up Short: Working-Class Adulthood in an Age of Uncertainty (Eșecul ridicării la nivelul stabilit: Statutul de adult din clasa muncitoare, într-o eră a nesiguranţei), crede că neoliberalismul este cel care a transformat radical gândirea noastră despre sine. Ceea ce autoarea numește „asalt” asupra clasei muncitoare și a standardului de viaţă al muncitorilor a dus automat la adoptarea de către tinerii adulţi a unei viziuni profund individualiste și terapeutice despre lume și, respectiv, dezvoltarea personală. Tinerii pe care i-a intervievat pentru cartea sa nu aveau niciun dram de încredere în politică sau în acţiuni colective pentru a-și rezolva problemele sau a găsi un sens în viaţă. În limbajul sociologului C. Wright Mills, le lipsea imaginaţia sociologică ce le-ar fi permis să își conecteze problemele personale la probleme publice.

Fie că este vorba despre colapsul contractului social și problemele sistemelor de sănătate, fie că este vorba despre declinul clasei muncitoare, autorii celor două cărţi menţionate mai sus cad de acord asupra faptului că ritualizarea obsesivă a procedeelor de îmbunătăţire a sinelui se face în detrimentul angajamentului colectiv, prăbușind orice problemă socială într-o căutare personală după o viaţă mai bună. „Mișcarea wellness a devenit o ideologie”, notează Cederström și Spicer. Iar „problemele zilelor noastre pot fi rezolvate doar prin capacitatea noastră colectivă de a transforma lumea, nu prin terapie personală”, completează Silva.

Îngrijirea de sine, ca religie

Argumentarea autorilor amintiţi este foarte des răsturnată de următoarea premisă: Dar, ca să pot să am grijă de oameni și de ceea ce iubesc, este necesar mai întâi să mă iubesc și să am grijă de mine. Este chiar adusă în discuţie și regula de aur a creștinătăţii – „Iubește-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Păi dacă nu mă iubesc mai întâi pe mine, cum o să știu să îmi iubesc aproapele? Problema acestui raţionament este că noi înţelegem iubirea destul de unidimensional, ca infatuare – un bulgăre de emoţii benefice când ne uităm în oglindă cu ochelari roz și vedem doar ce speciali și perfecţi suntem. Această iubire de sine, care condiţionează iubirea aproapelui, nu este iubirea despre care vorbește Iisus în acest pasaj. De fapt, când spunem că iubirea de sine vine înaintea iubirii aproapelui practic spunem că iubirea de sine este a doua cea mai importantă poruncă, după iubirea lui Dumnezeu, și creăm astfel trei porunci fundamentale, în loc de două.christ-portrait-moDeci, ce înseamnă să îţi iubești aproapele ca pe tine însuţi? În Biblie se presupune că oamenii se iubesc pe sine nu în sensul de infatuare, ci că înlăuntrul nostru, chiar sub multiple straturi de ură sau dezgust de sine, tot suntem centraţi pe sine și ne dorim ce e bine pentru noi. La aceasta se referă Pavel când spune: „Fiindcă nimeni nu şi-a urât vreodată trupul, ci îl hrăneşte și are grijă de el, așa cum face și Cristos pentru Biserică.” Atunci când Iisus ne-a spus să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, pur și simplu a scos în evidenţă cât de important este să ne pese cu adevărat de starea de bine a celor din jur și a dat un exemplu practic despre ce înseamnă această iubire prin pilda samariteanului. De acolo ar fi necesar să înţelegem că nu este indicat să trecem pe lângă oameni, poate prea absorbiţi de problemele personale, ci să fim atenţi la cei din jur și la nevoile lor. Și mai mult, pasaje precum: „Nu faceţi nimic din ambiţie egoistă, nici din îngâmfare, ci, în smerenie, consideraţi-i pe alţii mai presus decât voi înşivă” ar fi necesar să contrabalanseze orice idee că iubirea altora este condiţionată de iubirea sinelui.

În concluzie, este absolut greșit să te iubești pe tine? Nu. Este normal și de dorit să poţi să afirmi că te iubești, pentru că Dumnezeu te-a creat sau pentru că Dumnezeu te iubește. Problema este că filosofia seculară a iubirii de sine pornește de la premisa că oamenii sunt fundamental buni și, deci, demni de iubit. Dacă nu putem vedea aceasta înseamnă că avem o problemă de rezolvat. Scriptura arată altceva: valoarea noastră constă în faptul că suntem fiinţe create, dar bunătatea și capacitatea noastră de a iubi și a fi iubiţi stau strict în jertfa lui Iisus, care ne-a acoperit toate păcatele și ne-a restaurat pentru a putea fi iubiţi complet.christianityCând ne mai gândim că antidotul la vremurile grele pe care le trăim nu poate fi decât o interiorizare în scopul iubirii de sine, ar fi indicat să ne aducem aminte de avertismentul lui Pavel: „Să ştii că în zilele de pe urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine.” Acest avertisment arată clar că există o iubire de sine diferită de ce își dorește Dumnezeu să simţim O iubire egoistă, o infatuare care uzurpă chiar locul de drept pe care Dumnezeu ar fi necesar să îl ocupe în inimile noastre. Adevărata iubire de sine este acceptarea noastră ca oameni recuperaţi, nu prin meritele noastre, ci în ciuda a tot ce suntem. Iar această iubire de sine își are locul ei. Dar, ca făpturi create după imaginea lui Dumnezeu, a cărui calitate principală este dragostea neegoistă, suntem cei mai fericiţi atunci când ne concentrăm nu pe nevoile și pe binele nostru, ci pe nevoile și pe binele celorlalţi. Faptul că suntem atât de departe de ceea ce este de fapt propria noastră natură arată cât de mult ne-am îndepărtat de sursa Iubirii în sine, de Dumnezeu.

sursa-yogaesoteric.net


ccc

Corporatismul= sclavagismul modern


Folosim destul de des astăzi, când ne referim la cei care ne controlează viaţa, numele de sistem. Sistemul sub care suntem acum este format din marea finanţă mondială – bancherii internaţionali – sau dumnezeii banilor, pentru că fac banii din nimic, apoi sistemul politic – SUA, UE, apoi canalele de propagandă prin care se obţine adeziunea la sistem – mass-media, marile corporaţii.

Acest sistem când intră într-o ţară vine cu puterea nelimitată a banilor făcuţi din nimic (fără număr), însă acest aspect nu este suficient pentru a controla o societate simplă, tradiţională. Ei au nevoie să transforme banii pe care îi au în putere, iar puterea în control. De aici începe jocul – jocul spiralei sclaviei.

Sistemul are nevoie doar să te implice în joc, să te introducă în spirala sclaviei, restul vine de la sine, odată intrat eşti aproape fără scăpare. El te invită la consum, îţi generează nevoi şi îţi propune să cauţi banii oferiţi de el pentru a-ţi satisface nevoile. Vă mai amintiţi cât de mult eram criticaţi şi ni se dădea mereu în cap cu statisticile pentru consumul mic? Sistemul este aproape neputincios în faţa celui ce nu consumă şi reuşeşte în proporţie cât mai mare să îşi satisfacă nevoile de bază prin propria gospodărire.

Odată intrat în joc, sistemul te învăluie pe toate laturile – mass-media, marketingul marilor corporaţii şi, bineînţeles, cu ajutorul pârghiilor pe care le are statul. Uitaţi-vă cum după colapsul imobiliar din 2008, toate preţurile au explodat, deşi criza s-a adâncit, preţurile au crescut cu mici excepţii. În mod normal, pe timp de criză preţurile ar fi necesar să scadă odată cu cererea, dar benzina aproape s-a dublat, gazele, utilităţile la fel , taxele locale, impozitele, tarifele la transporturi au avut creşteri serioase. Vă daţi seama cât de mult au fost adânciţi în spirala sclaviei cei cu datorii când salariul real a scăzut considerabil, să nu mai vorbim de cei cu credite în franci elveţieni. Dacă vă uitaţi atent la toate aceste aspecte vedem că tot scenariul bancherilor a fost creat pentru a culege roadele acum. Gândiţi-vă cine putea rezista la o astfel de încercuire – când rata la bancă ţi se dublează, salariul scade – cel nominal din cauza tăierilor şi apoi şi cel real din cauza tuturor scumpirilor.

http://bit.ly/2Cz43uZ

Punctul în care am ajuns acum nu este nicidecum cel final, de aici mai urmează foarte multe scumpiri venite prin presiunea Uniunii Europene, pe standarde de mediu şi alte motive care au scopul de a ridica plafonul minim de subzistenţă la un nivel cât mai înalt, astfel încât şi cei care nu s-au împrumutat şi au fost chibzuiţi să fie puşi sub presiunea de a nu mai putea plăti taxele şi impozitele şi cheltuielile strict necesare. O ţară în care tineretul munceşte din greu pentru a-şi plăti datoriile şi poftele generate de sistem, pensionarii nu mai umblă cu sacoşica pe la magazine, ci dau cu cardul pe la mall şi mulţi dintre ei au muşcat din mărul creditării; o ţară în care cei care mai au timp să înveţe se apleacă numai către cunoştinţe tehnice pentru a servi sistemului şi nu urmăresc să înveţe pentru a înţelege viaţa, ceea ce apoi la va creşte şansele de supravieţuire; o ţară în care nimeni nu mai are timp de reflecţie, în care copiii sunt educaţi în acelaşi mod superficial pentru a reuşi în „viaţa” propusă de sistem, este o ţară care a intrat cu totul în spirala sclaviei şi cu greu mai poate ieşi…

Cele mai sinistre curente de gândire, care au transformat omul dintr-o fiinţă spirituală, într-un animal de povară, cel puţin în epoca modernă, sunt: nazismul, capitalismul şi corporatismul. Fără a menţiona nimic despre amănuntele ocultismului satanic care stă la baza coruperii firii noastre.

cloud-walking-wire-business-man-600x361

Întotdeauna îmbrăcat corect, cu un zâmbet îngheţat pe buze, preocupat, important, tot timpul grăbit, n-are timp de pierdut în discuţii banale căci este permanent prins în tot felul de „proiecte”. Nu prea are timp să doarmă, ajunge acasă obosit şi taciturn, are o amantă/amant, printre colegele/colegii la fel de workoholici, vorbeşte şi gândeşte în clişee şi se înfierbântă ca un sectar dacă îi pui la îndoială patronatul sau dacă nu-l divinizezi pe boss, ăla cu casa mare, maşini de lux, yahturi, trabuce şi restul de nimicuri care fac un prost să se creadă important. Cea mai enervantă întrebare pe care poţi să i-o pui unui corporatist este: pentru ce munceşte şi la ce-i mai folosesc banii dacă oricum nu găseşte nici 5 minute pe săptămână să se bucure de ei?

Imaginea de sine

Să devină important, să fie băgat în seamă, şi pentru asta are nevoie de o funcţie cât mai aproape de vârful piramidei, să deţină toate gadgeturile gen: ultimul tip de telefon/tabletă/smartphone, o maşină bună, de peste 20.000 euro, un apartament într-un cartier de fiţe şi pentru asta e în stare să se îndatoreze până peste cap, sporind, în acelaşi timp, avuţiile băncilor de la care se împrumută şi ale companiilor multinaţionale de la care cumpără. Deşi nu are timp de auto cunoaştere şi dezvoltare personală, întrucât munceşte între 12-14 ore pe zi, totuşi simte o nevoie maladivă de a ajunge şi el „cineva”, să îl respecte lumea, să i se ceară părerea, iar dresorii care îl fac să se simtă atât de important obţin totul de la el.

featured_money@wdd2x

Realitatea este că sclavul modern corporatist nu va fi niciodată bogat sau liber. Înlănţuit de credite pe 20 de ani, dependent de disponibilitatea şefilor de a-l promova ierarhic, trepanat şi îndoctrinat, zilnic şi prin metode de persuasiune profesioniste, el va produce maximum de profit pentru boss. Singura constantă a corporatistului este munca. Iluzionat şi egocentric, corporatistul îşi ruinează viaţa personală, viaţa de familie, se îndepărtează atât de tare de latura lui spirituală, încât va plonja pe nesimţite într-o viaţă jalnică, înglodat în credite şi datorii, fără timp să respire.

Mai mult, ni se induce ideea că evenimentele ce caracterizează începutul acestui al treilea mileniu ar arăta că procesul globalizării pieţelor nu ar fi suficient pentru a crea dezvoltarea economică şi social-culturală care se doreşte. De aceea, se spune că echilibrele economice cer, pentru ca acest proces să funcţioneze unitar, să fie urmat de „globalizarea culturilor”, de integrarea acestora în evoluţia şi dezvoltarea omenirii.

Şi totuşi, ne întrebăm şi noi de unde provine impetuoasa nevoie a guvernanţilor pentru „globalizare”, pentru „etatizare”… de unde, de ce?! Oare fiindcă este vorba de o maturizare a elitei politice până acolo încât să-şi dorească cu atâta ardoare binele întregii omeniri, sau pentru că îşi doresc pentru sine întreaga guvernare planetară!? Tema de faţă îşi propune să caute răspunsul la o asemenea problemă.

Incursiune din trecut spre prezent

Dacă la sfârşitul secolului al XIV-lea existau numeroase bănci italiene care îşi internaţionalizau afacerile, ulterior constatăm o implicare, fireşte, cointeresată, a unor state puternice în dominaţia altor ţări şi popoare prin intermediul companiilor (Compania Olandeză şi cea britanică Indiile de Est, Compania Muscovy, Compania Africa Regală şi Compania Hudson Bay). Acestea par să fi fost modelele incipiente ale corporaţiilor transnaţionale din zilele noastre.

Una dintre primele şi cele mai longevive companii englezești, înființată în jurul anului 1600, la început pentru a face comerț în Indiile de Est dar care a ajuns să facă comerț mai ales în India și China, a fost Compania Indiilor de Est. Deşi compania a fost dizolvată după o perioadă de funcţionare de peste 250 de ani de activitate, mai precis la 1 ianuarie 1874, vreme îndelungată a deținut o poziție privilegiată în raport cu guvernul englez și, ulterior, cu cel britanic. A primit adesea privilegii speciale, inclusiv scutiri de taxe și anumite monopoluri comerciale. Mai mult, pornind de la comerţ, această companie a ajuns în anul 1757 (după bătălia de la Plassey) să guverneze părți mari din India, exercitând putere militară și asumându-și administrația, renunțând treptat la activitățile comerciale. În 1670, succesul comerţului cu blănuri de la populaţia indigenă a determinat fondarea Companiei Golfului Hudson, care a şi primit de la coroana britanică monopolul comerţului cu blănuri în zona bazinului golfului Hudson – Ţara lui Rupert (zona golfului Hudson a fost locuită încă din preistorie de diferite triburi de eschimoşi iar în anul 1610, Henry Hudson a descoperit golful care va purta numele său, explorându-i coastele estice). Constatăm că în anul 1870, monopolul comerţului cu blănuri a fost abolit, iar „Ţara lui Rupert” a fost anexată la Canada.

Demnă de menţionat este şi apariţia cartei corporative, ce reflecta atenţia pe care Coroana engleză o acorda acestei forme de expansiune şi de dominaţie. Carta era practic o favoare din partea Coroanei engleze, care limita răspunderea legală a unui investitor la cuantumul investiţiei sale, drept care nu era recunoscut cetăţenilor individuali. De asemenea, în cartă erau stabilite drepturile şi obligaţiile specifice corporaţiei, precum şi partea de profit care urma să revină Coroanei.

Best-top-desktop-money-wallpapers-hd-money-wallpaper-picture-image-3

Procesul de transnaţionalizare însă nu se opreşte aici, continuă, va duce la apariţia mai multor societăţi/companii transnaţionale, însă transnaţionalizarea va merge mult mai departe, miza ei reală fiind reprezentată, pentru secolele XIX-XX, de ascensiunea naţionalismului, apoi depăşirea acestuia şi, în sfârşit, încercarea de a construi o nouă eră postnaţionalistă care să cuprindă toate sectoarele vieţii umane. Pentru aceasta se simţea nevoia unei „colaborări” legale între economic şi politic, aspect care faptic reprezenta o realitate mai veche dacă ne gândim că în spatele puternicelor corporaţii s-au aflat tot timpul „oamenii politici”. Însă diplomaţia şi reuşita strategiei impunea nevoia de legitimitate aparentă.

Pentru aceasta statul era nevoie să fie implicat într-un mod transparent şi legal în economie şi societate, oportunitate creată de apariţia liberalismul care tocmai îşi făcea simţită prezenţa în economia celei de-a două jumătăţi a secolului XIX. Astfel, s-a reuşit ca „statul jandarm” să fie înlocuit în timp cu un stat intervenţionist care să aibă la dispoziţie pârghii directe financiare şi de orientare economică. Pe de altă parte, folosindu-se de germenele naţionalismului pe cale să dea roade la începutul secolului al XIX s-au pus „bazele” primului război mondial, o sursă şi o oportunitate deosebită de îmbogăţire a marilor trusturi bancare care au finanţat ambele tabere ale războiului, aşa cum de altfel procedaseră şi în timpul lui Napoleon – bătălia de la Waterloo. Campaniile de armament finanţate de băncile din Anglia, Germania, Franţa şi Austria, controlate de Rothschild, au sponzorizat toate taberele războiului.

Această dorinţă de îmbogăţire a fost plătită cu preţul a peste 20 de milioane de vieţi umane. „Elitele” au folosit conjunctura ca pretext pentru crearea Ligii Naţiunilor, care să preîntâmpine războiul, nebănuindu-se că în spatele acestei societăţi „binevoitoare” se ascundea crearea unui cadru pentru viitorul Guvern Mondial.

Dorinţa de bani şi de preluare a puterii planetare nu a cedat nici în faţa celui de-al Doilea Război Mondial. Sfârşitul acestui război a oferit, de asemenea, oportunitatea înfiinţării de către învingători a complexului ONU, mai întâi în oraşul New York pe un pământ donat de John D. Rockefeller, unul dintre ramurile promotorilor tradiţionalişti ai globalizării.

Aşadar, primul pas în planul trilateral de mondializare a fost crearea Uniunii Europene, motiv pentru care la 18 aprilie 1951 şase state, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, au semnat Tratatul de la Paris, prin care s-a constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (ECSC). A luat naştere prima comunitate europeană, urmărindu-se în continuare constituirea a încă două organisme : Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică (Euratom). În 1954, elita planetei s-a întâlnit în secret în hotelul Bilderberg din Oosterbeek (Olanda). În opinia globaliştilor, de îndată ce Uniunea Europeană a fost înfiinţată sub pretextul schimburilor comerciale, Uniunea Nord Americană şi Uniunea Asiatică ar fi ca şi formate iar ONU ar servi ca un regulator mondial ale celor 3 super-puteri. La 1 ianuarie 1958, Tratatele de la Roma deja devin operaţionale iar Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie devin instituţii comune tuturor celor trei comunităţi europene: ECSC, CEE şi Euratom. Structurile politice create în scopul guvernării întregii lumi erau conduse de către aceiaşi oameni care deţineau şi controlul economiei mondiale prin marile bănci, companii transnaţionale, ceea ce era deosebit de important pentru înfăptuirea pieţei unice declarate şi, ulterior, a unui guvern mondial încă ascuns opiniei publice.

Earth

În acest context, crearea Grupului Celor 7, devenit Grupul Celor 8 state (G8) cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, tehnologic şi militar (Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii) a reprezentat un semnal aproape imperceptibil de ieşire la suprafaţă a intenţiei de globalizare, de realizare a planului trilateral. La început miniştrii de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale din cele mai importante cinci ţări s-au întâlnit la intervale neregulate, pe căi neoficiale. Prima întâlnire s-a ţinut în 1967 la Chequers, casa de la ţară a prim-ministrului britanic.

Până în 2009 s-au creat aproape toate mecanismele care să pună în mişcare sistemul de globalizare, inclusiv prin transferul de suveranitate al statelor naţionale. Tratatul de la Lisabona, intrat şi el în vigoare începând cu data de 1 decembrie 2009 şi ratificat de cele 27 state membre ale Uniunii Europene, constituie un pas înainte în transferul de suveranitate de la statele membre la Uniunea Europeană, dar este unul limitat. Au fost extinse puterile Comisiei, Parlamentului şi Curţii de Justiţie în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. În prezent constatăm fără putere de tăgadă că declinul statelor-naţiune este mai mult decât evident, cedarea de suveranitate în favoarea organizaţiilor internaţionale aflate într-o continuă consolidare şi centralizare şi, pe de altă parte, în favoarea corporaţiilor financiare şi bancare. Aşa-zisele „raţiuni de stat” care au determinat guvernele să cedeze puterea statelor în favoarea corporaţiilor transnaţionale au fost în realitate „raţiuni” impuse de actuala „elită” planetară prin constrângerea economică indirectă exercitată prin crearea celor mai ingenioase „maşinării” ale timpului.ccc

Uniunea Europeană, o entitate fără personalitate juridică, care se pretinde astăzi o organizaţie internaţională călăuzită de scopuri nobile, o „comunitate” economică şi politică internaţională care numără 27 de state europene, cu tendinţe comportamentale specifice unui stat federal, formată în scopul declarat al asigurării păcii, stabilităţii şi prosperităţii cetăţenilor acestora, afirmării identităţii UE la nivel internaţional, introducerea cetăţeniei Uniunii, spaţiul liber fără frontiere, piaţa unică, libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, capitalurilor şi serviciilor etc. reprezintă „un pas” apocaliptic spre o hipercentralizare, o luptă continuă pentru descompunerea şi preluarea suveranităţii statelor naţionale ale lumii cu efectul direct al „subjugării omenirii” în numele civilizaţie şi pentru aşa-zisa „unitate în diversitate”.

În loc de concluzii

Deşi istoria internaţionalizării afacerilor pare a avea rădăcini destul de adânci, constatăm însă că marile imperii politico-militare cunoscute de-a lungul istoriei antice şi medievale, care nu au urmărit altceva decât dominaţia întregii lumi, au fost înlocuite în prezent cu imperiile comerciale şi financiare (în care armata a fost înlocuită de investiţiile externe), imperii care în doctrina recentă ne-au devenit cunoscute sub denumirile de „corporaţii multinaţionale”, „corporaţii transnaţionale”etc.

Aceste corporaţii nu sunt altceva decât nişte firme sau alianţe intre firme, care s-au dovedit deosebit de puternice şi care şi-au extins „tentaculele” afacerilor asupra întregii planete servind unui plan prestabilit, adică globalizării, mondializării, respectiv concentrării oligarhice a întregii puteri planetare, economice şi politice. Aşadar, scopul a rămas acelaşi însă forma şi mijloacele de atingere a acestei finalităţi (ce oglindeşte lăcomia nemărginită a omului de a deţine puterea mondială) au îmbrăcat o arhitectură nouă.

Având în vedere faptul că alături de noţiunea de „corporaţie multinaţională” se utilizează adesea expresii precum „firme multinaţionale”, „societăţi internaţionale”, „companii internaţionale”, „corporaţii transnaţionale” etc. vom lămuri această terminologie.

Din literatura de specialitate par a se desprinde trei criterii care dau sens noţiunilor de „internaţional”, „multinaţional”, „transnaţional”, noţiuni utilizate adesea alături de termenii „corporaţii”, „firme”, „societăţi”, „companii”.

  • Aceste criterii sunt:
    – Criteriul capitalului social
    . În situaţia în care o societate comercială are capitalul social provenit dintr-o singură ţară, societatea respectivă este „naţională”, iar dacă capitalul provine din mai multe ţări, atunci spunem că firma este „multinaţională”.
    – Criteriul teritorialităţii. Dacă o societate comercială sau un concern deţine întreprinderi independente (de mărimea şi cifra de afaceri a acestuia) în mai mult de o singură ţară, putem să vorbim despre caracterul „internaţional” al acelei societăţi.
    Combinând cele două criterii de mai sus putem spune că o firmă este „national-internaţională”, dacă are capital social exclusiv dintr-o singură ţară şi deţine întreprinderi independente în mai mult de o singură ţară.
    – Criteriul organizatoric. Când concernele sau societăţile comerciale desfăşoară activităţi internaţionale peste frontierele propriei ţări şi au structuri organizatorice proprii, ele sunt „transnaţionale”.

Deşi autorii anglo-saxoni în domeniu utilizează termenul de „întreprindere multinaţională”, în materialele UNCTAD-ului pe probleme de investiţii directe se foloseşte cu precădere expresia „corporaţie transnaţională”, motivat de împrejurarea că acesta din urmă „are un plus de sugestivitate şi de relevanţă… pentru fenomenul de transnaţionalizare care se desfăşoară în prezent în economia mondială”.

sursa-yogaesoteric.net


ccc

SEMNE CARE IȚI ARATA CA SACRIFICI PREA MULTE ÎNTR-O RELAȚIE


O relație sănătoasă necesita incredere si dragoste in inimi. Fiecare cuplu de succes isi face timp pentru viata privata si pentru timpul personal, nimeni nu cere “spațiu”… exista deja si partenerul te respecta suficient pentru a -ti oferi timp in mod regulat.

Menținerea unei relatii este un proces bidirecțional. Este vorba doar despre a avea grija de tine si de partenerul tau. Intr-o relatie sanatoasa deciziile se iau impreuna si fiecare se ingrijeste de nevoile celuilalt.Este un parteneriat perfect, fara egoism cand fiecare cauta mai mult sa ofere decat sa primeasca. Daca te simți secatuit de relatia ta sau simti ca partenerul tau mai mult primeste decat ofera probabil faci prea multe compromisuri ca relatia sa mearga.

http://bit.ly/2Cz43uZ

Iata cateva semne clare care iti arata ca sacrifici prea multe in relatia in care esti:

FERICIREA PARTENERULUI TĂU ESTE O CORVOADA CONSTANTA

Daca partenerul tau nu stie cum sa fie fericit si singur automat isi va indrepta atentia catre tine ca fiind sursa lui de fericire. Asta înseamnă ca tu nu numai ca trebuie sa iti pastrezi fericirea proprie la cote inalte …tu iti vei face griji privitoare la mentinerea starii de fericire a partenerului tau.couple-fighting-2-lg-80931497Este firesc ca intr-o relatie ambii parteneri sa caute sa se faca fericiti unul pe celalalt ,dar devine o problema atunci cand se bazeaza pe ceva din exteriorul lor,cand nu stiu cum sa cultive singuri fericirea.

TE SACRIFICI PREA MULT

Partenerii care iti cer asta nu vad relatia ca pe o strada cu sens unic. Ei se asteapta ca tu sa faci totul pentru ei dar ei nu sunt dispusi sa faca asta pentru tine. Poate ca nu a fost asa de la inceput dar oamenii isi pot schimba comportamentul in timp- mai ales daca au avut o promovare mare la locul de munca sau au trecut prin schimbari majore de viata.

alone man person sadness
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Daca de ex partenerul tau are o oportunitate de a se muta cu serviciul in alt oras sau tara si nu ia in considerare sentimentale tale in primul rand ar trebui sa iti dea de gandit ca poate nu valorezi suficient pentru el. Sau poate iti cere sa faci sacrificii mai mici gen:sa renunti la locul preferat de vacanta in favoarea celui unde doreste el sa calatoreasca. In cazul in care nu face un efort sa iti indeplineasca dorintele cauta sa evaluezi daca aceasta relatie este sanatoasa sau nu.

SIMTI IN INTERIORUL TAU CA NU ESTI FERICIT(A)

Nu trebuie sa iti compromiti propria fericire doar pentru a face o relatia sa mearga caci asta nu se poate.Cand stai intr-o relatie doar ca iti este mai confortabil si nu pentru ca acea relatie te face fericit(a) nu faci decat sa iti prelungesti nemultumirea.

Ia decizia curajoasa si sanatoasa de a parasi orice relatie care nu iti aduce bucurie si care nu iti face inima fericita.mPoate la inceput te vei simti ranit,dezamagit…singur…dar iti va intari increderea in tine si vei intalni sigur pe cineva care iti va imbogati viata.

AI GRIJA DE EMOTIILE PARTENERULUI TAU PREA DES

Ascultând zilnic vaicareala partenerului cand trece prin situații diferite de viata te va secătui de energie . Daca partenerul tau este si obisnuit sa faca din tantar armasar, exagerarile si neputinta de a-si echilibra propriile emotii, faptul ca niciodata nu se considera responsabil pentru ceea ce este in afara lui ar trebui sa te puna pe ganduri daca vreodata va fi responsabil pentru ceva in relatia voastra.Emotions_faces_web

TI SE CERE SA FACI SCHIMBARI MAJORE LEGATE DE TINE

Cresterea personala este minunata dar nici o relatie nu va merge cand vei fi obligat(a) sa te schimbi la cererea partenerului tau. Chiar daca tu iubesti cu adevarat acea persoana e clar ca daca iti cere sa te schimbi nu adora persoana care tu esti deja. O relatie in care nu ti se permite sa fii autentic(a) nu iti onoreaza Sinele Interior. Fa-ti promisiunea de a iesi dintr-o astfel de relatie.

NU SUPORTI STILUL DE VIATA AL PARTENERULUI TAU

Fumeaza, bea sau este dependent de droguri ori medicamente sau duce un stil de viata nesanatos? Daca tu nu impartasesti stilul partenerului tau de viata este evident ca relatia va fi plina de turbulente. Poate tu doar iti doresti ca la sfarsit de saptamana sa stai linistit(a) si sa vizionezi filme si partenerul tau isi doreste sa mergeti sa petreceti cu prietenii lui pana tarziu in noapte.foggy-glass

Ori poate tu ai adoptat o dieta bazata doar pe plante si vezi cum partenerul tau continua sa mănânce nesanatos ca si cand nu i-ar pasa deloc de sanatate. Iti doresti si meriti sigur un partener care sa mearga in aceeasi directie cu tine,nu te multumi niciodata cu mai putin .

II ARĂȚI MEREU DRAGOSTEA SI APRECIEREA DAR ASTA NU ESTE SI RECIPROC VALABILA

Intotdeauna am sustinut ca este bine sa oferim fara sa ne asteptam la nimic in schimb…dar cand este vorba de o relatie suferi cand partenerul de viata nu iti arata ca te iubeste , ca ii pasa de tine. Atunci cand esti intr-o relatie in care dragostea nu este manifestata permanent prin cuvinte si gesturi…te intrebi mereu cat valorezi pentru persoana cealalta. Este adevarat ca sunt foarte multi oameni introvertiți,care nu isi arata la fel de mult sentimentele dar ar trebui sa faca un efort de a arata tot timpul persoanei iubite cat valoreaza.In Love Couple 1600X1200 Love Friendship WallpaperDaca tu iti arati continuu aprecierea pentru partenerul tau dar acesta nu face continuu efortul de a iti reintoarce gesturile…este timpul sa iesi din acea relatie. E bine ca o relaţie sa iti îmbogățească viata,nu te lasa călcat(a) in picioare ,nu lasa pe nimeni sa iti spuna cine esti , nu lasa pe nimeni sa abuzez in vreun fel de tine,nici măcar emoțional.

Acorda-ti timp suficient ca sa alegi o persoana iubitoare, iertătoare,fidela,onesta si dedicata. Alege o persoana alaturi de care iubirea si bucuria sa se impleteasca intr-un mod fericit zi de zi. Fii cu cineva alaturi de care te vezi imbatranind cu bucurie. Sa va fie de folos, Doamne ajuta!

Preluat  de pe http://www.powerofpositivity.com


 

ccc

Teoria atașamentului: ai dreptul să nu fii ostaticul propriului copil


Teoria ataşamentului vorbeşte despre cât de important este adultul pentru copil, dar nu afirmă nicăieri că pentru adult este important doar copilul. Ea ne învaţă să tratăm copilul ca pe ceva valoros, dar nu propune ca părintele să fie considerat doar un mijloc.

 

http://bit.ly/2Cz43uZ

Conform teoriei ataşamentului, adultul aduce copilul pe lume, promiţându-i dragostea, grija dar nu şi satisfacerea tuturor dorinţelor şi absenţa completă a experienţelor neplăcute. Aveţi dreptul să vă trăiţi viaţa şi copilul este necesar să se adapteze modului vostru de viaţă. Exact astfel funcţionează instinctul lui – să fie cu adultul său, să se orienteze după el, să considere bine şi corect tot ceea ce consideră bine şi corect adultul, să trăiască în casa lui, să-i mănânce mâncarea, să vorbească în limba lui, să trăiască modul lui de viaţă.little child baby

În acelaşi timp,

  • Aveţi dreptul să plecaţi de acasă, iar copilul are dreptul să se indispună din cauza asta. Nu sunteţi obligaţi să staţi acasă pentru ca el să nu se indispună, cum de altfel şi el nu este cazul să pretindă că-i place aceasta.
  • Aveţi dreptul să naşteţi alţi copii, iar el poate să se simtă neglijat. Nu este cazul să vă refuzaţi dreptul de a extinde familia, pentru ca el să rămână unicul copil, dar şi copilul nu este obligat să pretindă că îi place totul.
  • Aveţi dreptul să divorţaţi, iar copilul are dreptul să sufere din cauza asta: nu sunteţi obligaţi să trăiţi într-o căsnicie ruşinoasă pentru ca el să nu sufere, dar nici să-şi înghită sentimentele.
  • Aveţi dreptul să vă schimbaţi locul de trai şi modul de viaţă şi copilul are dreptul să protesteze şi să-i fie dor de cel vechi. Nu este cazul să renunţaţi la planurile şi obiectivele voastre pentru a-i asigura lipsa schimbării, dar nici el nu este obligat să pretindă că totul este uşor.

Noi facem copiii, nu ei pe noi. Ne trăim vieţile noastre, iar ei este necesar să se adapteze, aşa cum ne-am adaptat şi noi la viaţa părinţilor. Părinţii noştri s-au mutat, au schimbat locuri de muncă, au devenit mai săraci sau mai bogaţi, au născut alţi copii, au divorţat şi s-au căsătorit. Unele modificări ni le amintim cu bucurie, altele cu durere, altele la început erau teribile, apoi s-au dovedit a fi benefice. Însă, în general, ne-am descurcat.Mother's loveNatura a înzestrat puii umani cu suficientă flexibilitate pentru a se adapta la aproape orice. Copiii cresc în diferite condiţii şi familiile se confruntă cu diferite probleme. Uneori nu alegeţi, alteori alegeţi şi atât timp cât copilul este mic el este ataşat de voi şi va urma calea vieţii împreună cu voi, indiferent de cotiturile pe care le întâlniţi.

Aveţi dreptul să trăiţi aşa cum credeţi de cuviinţă sau cum vă permit circumstanţele, iar copilul are dreptul să fie nemulţumit, însă ca părinţi este necesar să-l ajutaţi să se adapteze.

Teoria ataşamentului cere de la părinte să fie cu copilul său – să fie cu el într-o legătură emoţională constantă, să se simtă iubit şi acceptat. Şi nimeni nu ştie exact câte ore pe zi sunt necesare pentru asta şi pentru câte zile vă puteţi separa pentru a nu rupe comunicarea.

Nu există o reţetă universală. Puteţi sta cu copilul acasă toată copilăria lui, având grijă numai de el şi să nu creaţi relaţii bune. Şi îl puteţi educa cu scrisori rare, de la distanţă, din cauza circumstanţelor şi să-i oferiţi sentimentul de iubire şi căldură pentru tot restul vieţii. Încrederea că eşti important, necesar şi iubit este mai importantă decât numărul de ore petrecut împreună. Teoria ataşamentului vorbeşte despre relaţii, nu despre rutina zilnică.

Un adult care se simte ostaticul propriului copil, o victimă nefericită – nu va putea construi un ataşament bun. Ataşamentul este relaţia dintre adult (individul dominant, grijuliu) şi copil (individul dependent, încrezător). Adultul este indicat să fie puternic şi liber, să fie stăpânul vieţii sale – numai atunci copilul se va simţi liniştit alături de el.

Autor-L. Petranovskaya, Sfaturi pentru mama lucrătoare


Doneaza
Daca vrei sa (iți) faci o bucurie apasă butonul

ccc

12 legi ale vieții!


Natalie Grace, psiholog și autoarea renumitei cărți „The Laws of Grace”a încercat să-și ajute cititorii cu o serie de observații despre viață care te vor îndemna să fii mai inteligent și calculat.

http://bit.ly/2Cz43uZ

1. Legea detaliilor mici. Felul în care un om se comportă față de detaliile mici din viața de zi cu zi, dezvăluie cine este el cu adevărat. Spre exemplu ai putea fi bun o dată pe an, de sărbători sau cu o altă ocazie importantă, însă adevărata ta fire este formată din micile detalii, de aceea lucrurile mici sunt mult mai importante decât gesturile majore.

2. Legea pierderii inevitabile. Un om face și greșeli. Prin urmare pierderile sunt inevitabile. Știind acest lucru, nu ar trebui să te mâhnești. Poți influența multe aspecte ale vieții, însă nu pe toate. Nu poți fi perfect în toate și acțiunele tale nu pot fi ideale. Acceptă cu smerenie însușirea invetabilă a pierderii.

3. Mai bine prea puțin decât prea mult. Această lege se aplică în orice situație din viață. De exemplu: în cazul în care ții un discurs oprește-te la timp, înainte ca spectatorii să se plictisească. După cum spunea Goethe: „Misterul plictiselii stă în încercarea de a spune totul.” Atunci când ieși la o plimbare ia-ți rămas bun înainte să o facă omul iubit. Dacă ești la cineva în vizită, pleacă înainte ca gazda să aibă nevoie de un moment de linește. Mai bine îi lași cu mai puțin, dorindu-și mult mai mult, decât să-i vezi plictisiți de prezența ta.communication

4. Legea echipei. Doi cai înhămați la o căruță pot muta din loc 15 tone, însă fiecare separat pot ridica doar 3 tone. Nu încerca să lucrezi de unul singur. Lucrează în echipă, lucrul va fi mai efectiv, iar tu te vei simți mai bine.

5. Legea timpului. Organizarea timpului sporește șansele de a duce până la bun sfârșit o activitate. Una e să spui „revin cu un apel” și alta e să spui „ te sun mâine la ora 10”. Vei vedea că vei fi mai tentant să te ții de cuvânt dacă spui cu precezie când vei face un anumit lucru.8589130421308-time-clock-wallpaper-hd

6. Legea resetării. Creierul are nevoie de resetare. Dacă te întorci acasă obosit și realizezi că ai îndeplinit doar 14 obligațiuni din 24 programate pentru acea zi, nu te învinui că te-ai așezat pe scaun și ai privit în gol. Creierul nu poate efectua încontinu ordinele tale. Are nevoie de odihnă. Are nevoie de a organiza toate  informațiile care i-au fost transmise pe parcursul zilei. La fel cum solul își pierde din fertilitate după ce ani la rând a dat roadă, așa și creierul are nevoie de o pauză. Peremite-i creierului tău momente de odihnă și vei deveni mai productiv.

7. Legea iluziei condițiilor perfecte. Niciodată nu vor exista condiții perfecte în viața ta, dar acest lucru nu-ți permite să negi existența unor condiții favorabile. În mare parte astfel de șanse vin deghizate sub forma unor probleme pe care trebuie să le rezolvi. Nu mai aștepta momentul potrivit, alege să nu te lași dus de aceste legi.

8. Legea compensației. Nu se întâmplă toate deodată. Îți imaginezi un om care în fiecare zi să gătească gustos, să fie pasional, să educe copii ca la carte, să aibă dispoziție bună, succes la locul de muncă și pe deasupra să fie mereu la dispoziția prietenilor? E imposibil acest lucru. Nu se întâmplă toate deodată. Dacă un om a atins fericirea într-un domeniu, de regulă a ratat fericirea în altă categorie a vieții. Trebuie să ții minte că nu trebuie să acorzi atenție neajunsurilor, ci realizărilor.Happy-Woman-2

9. Legea influenții. Oamenii din jurul tău îți vor influența alegerile. Chiar dacă un om nu atinge succesul, pe parcurs ar putea să ajungă acolo unde și-a dorit. Mediul înconjurător este unul dintre cei mai puternici factori în ceea ce priveşte influenţa asupra omului. Ne transformăm în timp în cei care ne sunt alături, fiindcă suntem prea slabi ca să-i influențăm pe cei din jur.

10. Legea reacțiilor opuse în fața talentului. Oamenii talentați pot provoca reacții opuse, fie de dispreț sau de admirație. Cert este că nu pot fi priviți cu indiferență, nu pot fi ignorați sau uitați. Ne amintim de ei, îi iubim, ne gândim la ei, îi detestăm sau chiar îi invidiem. Dacă eşti talentat, nu ar trebui să visezi la admiraţie şi acceptare totală. Vei avea duşmani pentru simplu fapt că ai talent.clear-min-man-profile-sky-1-800x800

11. Legea amintirilor comune. Pe majoritatea oamenilor îi leagă amintirile de unele momente care au avut loc în viața lor. Amintirile se bazează pe devotament şi dragoste, fiindcă ele crează şi consolidează legăturile dintre oameni. Dacă dorești ca o anumită persoană să-și amintească de tine într-un mod frumos, atunci crează amintiri frumoase alături de această persoană.

12. Legea „oamenilor care nu-ți aparțin”. Dacă ai lângă tine oameni care nu sunt pe aceeași lungime de undă, nu-ți împărtășesc gândurile și visurile sau invers, la un  moment dat ei vor dispărea din viața ta. De aceea nu trebuie să te consumi de dragul lor, oferă-le atenție și iubire celor care sunt reciproci cu tine și-ți împărtășesc așteptările.

sursa-psihologiadeazi.ro


Doneaza
Daca vrei sa (iți) faci o bucurie apasă butonul

ccc