De ce devin oamenii tot mai ignoranți și mai aroganți ?


„A mai existat oare în istoria omenirii o epocă în care oamenii să fie atât de siguri de opiniile lor?”, se întreabă Jim Ferrell de la Institutul Arbinger, care observă că „am devenit fixați în opiniile noastre tocmai pentru că am pierdut din vedere că nu sunt altceva decât opinii. Cultura noastră suferă de ceea ce am putea numi «hipertrofia opiniilor» – ridicarea unor gânduri nesusținute de nimic la statutul de opinii și a opiniilor la statutul de convingeri.”

close up photo of woman covering her ears
Fotografie de Oleg Magni pe Pexels.com

Nu mai știm cum să avem dezacorduri politicoase. Nu reușim să admitem că a avea un gând nu validează gândul nostru ca adevărat. „Tindem să avem convingeri asupra multor aspecte și să avem opinii asupra a tot ce mișcă. Închidem ochii la dimensiunea ignoranței noastre”, mai scrie Ferrell.

Cercetătorii în științele cognitive Steven Sloman și Phillip Fernbach, în cartea lor The knowledge illusion, au ajuns la concluzii asemănătoare: „În general nu ne gândim la cât de puțin cunoaștem. O fărâmă de cunoaștere ne face să ne simțim experți. Odată ce ne simțim experți începem să vorbim ca niște experți.”

Această cunoaștere foarte superficială o ridicăm astăzi la rangul de convingere.Sentimentul care ne domină în privința celorlalți este acela de «doar să fi înțeles». Dacă ar fi înțeles cât de mult ne pasă, cât de deschiși suntem, cum vor ajuta ideile noastre, atunci ar vedea și ei lucrurile ca noi. Dar aici este cheia. Deși poate fi adevărat că preopinenții tăi nu înțeleg problema în toate subtilitățile și complexitățile ei, la fel de adevărat poate fi că nu o înțelegi nici tu.”

grayscale photo of man thinking in front of analog wall clock
Fotografie de Brett Sayles pe Pexels.com

Împărtășim ideea de „doar să fi înțeles” cu persoane asemănătoare. Când cei asemănători dau „like” opiniilor noastre, nu ne crește oare aroganța? De la ce moment încolo ignoranța colectivă începe să se manifeste ca adevăr? Contribuie oare internetul la această „hipertrofie a opiniilor”? Accesul foarte ușor la informație ne face să credem că suntem bine informați și cu toate astea să fim orbi la „imensitatea ignoranței noastre”. Ne credem experți chiar și când știm atât de puține aspecte.

Cercetătorii de la Universitatea Yale, Matthew Fisher, Mariel Goddu și Frank Keil, au realizat o serie de nouă experimente despre rolul internetului în percepția cunoașterii personale. Accesul facil la internet a schimbat felul în care percepem ceea ce știm (și nu știm) și cum căutăm după informații. Cercetătorii au ajuns la concluzia că a căuta răspunsuri online conduce la iluzia că această cunoaștere accesibilă extern este confundată cu cunoașterea pe care oamenii o au intern „în conştiinţă”.

O simplă căutare ne amplifică ideea pe care o avem despre cunoștințele noastre.După ce folosesc google pentru a găsi răspunsuri, oamenii par să creadă că ei sunt cei care au venit cu propriile răspunsuri.”ART_Life-Files--Communication-Over-InteractionCeea ce este alarmant este că această iluzie a cunoașterii se extinde și asupra unor zone fără legătură cu „expertiza” noastră, atunci când suntem offline. Pe de altă parte, ignoranța umană este inevitabilă. Însă ignorarea ignoranței noastre este periculoasă, în opinia profesorului de psihologie David Dunning. În mod ciudat, cu cât suntem mai nepricepuți la ceva, cu atât tindem să ne supraestimăm cunoștințele. „Cunoașterea și inteligența necesare pentru a fi bun la ceva sunt adesea aceleași calități care sunt necesare pentru a recunoaște că cineva nu este bun pentru o asemenea sarcină. Și dacă cineva nu are cunoașterea și inteligența necesare, atunci nu va fi conștient că nu este bun la sarcina respectivă”, scrie profesorul Dunning.

Pe scurt, „incompetența ne privează de abilitatea de a o conștientiza”. „Avem impresia eronată că ne descurcăm de minune.”ego

Într-un interviu acordat New York Times, profesorul Dunning descrie cum ignoranța noastră invincibilă ne obstrucționează dezvoltarea: Oamenii tind să facă ceea ce știu și eșuează în a face ceea ce nu au habar. Astfel, ignoranța ne influențează profund în alegerile noastre. Iar a nu ști că nu știi reprezintă o parte considerabilă din ignoranța pe care o au oamenii. Detectivul mediocru nu-și dă seama de indiciile pe care le neglijează. Doctorul mediocru nu este conștient de diagnosticările și tratamentele pe care nu le-a luat niciodată în considerare. Avocatul mediocru nu reușește să descopere argumentul care îi va câștiga cazul.”

Ceea ce sugerează toți acești cercetători este că internetul, cu toate beneficiile sale, exacerbează o aroganță iluzorie. Discuțiile politicoase și dezvoltarea personalității pot fi victimele acestei aroganțe.

sursa-yogaesoteric.net


ccc

RENUNȚĂ LA „ÎMI PLACE” ȘI „NU ÎMI PLACE”


Există două mari chestiuni care provoacă suferință și limitează o posibilă experiență expansivă a Spiritului. Iar acestea sunt atașamentul și aversiunea sau repulsia puternică față de ceva. Atașamentul și repulsia, nu sunt desigur singurii factori care întrețin suferința, dar prin eliberarea de atașament și repulsie, oricine se poate simți mai liber și împăcat cu experiența zilnică de viață.

imageedit_2_5921615283Interesant este că oricine se poate elibera de atașament și repulsie renunțând la toată lista atât de „Îmi place” cât și de „Nu îmi place” cu privire la un subiect specific. Asta pentru că atașamentul este de obicei susținut și scos la iveală de tot ceea ce urmează după fraza „Îmi place”, iar repulsia este susținută și scoasă la iveală de tot ceea ce urmează după fraza „Nu îmi place”.

likeCând renunți la tot ce îți place cu privire la un anumit subiect specific, dar și la tot ce nu îți place cu privire la acel subiect, tot ce mai rămâne este experiența directă a unei realități care este așa cum este. Fiindcă totul este așa cum este, încadrându-se armonios în peisajul Universal. Situațiile, obiectele sau oamenii, nu sunt într-un fel sau altul. Toate acestea doar sunt. Asociind situațiilor, obiectelor și oamenilor o listă de „Îmi place” și de „Nu îmi place” se dă naștere atașamentelor și repulsiei, iar odată cu asta suferința este experimentată.

Tu nu ești însă aici pentru a suferi. Ci ești aici pentru a îmbogăți Întregul cu experiențe. Experiențe care pur și simplu sunt. Și sunt în absența oricăror adjective. Desigur că adjectivele pot fi adăugate. Dar odată cu asta vine la pachet și suferința. Ce se simte a preciza clar este că acest articol te invită renunți atât la tot ce nu îți place cu privire la un subiect, dar și la tot ce îți place cu privire la subiectul respectiv. Păstrarea numai acelor lucruri care îți plac sau concentrarea în mod dedicat numai pe ce îți place, nu va avea efect de eliberare a suferinței fiindcă concentrarea pe ce îți place va conduce la întreținerea atașamentelor.

EXEMPLE DE „ÎMI PLACE” ȘI „NU ÎMI PLACE” PE DIVERSE SUBIECTE

Lista de mai jos pentru fiecare subiect în parte, nu reprezintă părerea autorului, ci este pur și simplu o listă de posibile exemple.

  • Politică
  • Îmi place că trăiesc într-un regim politic democratic
  • Îmi place că am posibilitatea să votez
  • Îmi place că există mai multe partide politice
  • Nu îmi place că oamenii care sunt în politică urmăresc un interes personal
  • Nu îmi place că cei pe care i-am ales nu își respectă promisiunile
  • Nu îmi place că oamenii se schimbă după ce au mai multă putere
  • Trup fizic
  • Îmi place că pot să mănânc alimente gustoase
  • Îmi place că am primit un trup fizic la naștere
  • Îmi place că am o vedere bună și nu am nevoie de ochelari
  • Nu îmi place că mă îngraș ușor
  • Nu îmi place că răcesc des
  • Nu îmi place că îmi cade părul
  • Partener de cuplu
  • Îmi place că am un partener de cuplu
  • Îmi place că partenerul meu de cuplu este frumos
  • Îmi place că partenerul meu de cuplu gătește
  • Nu îmi place că partenerul meu de cuplu nu face curățenie
  • Nu îmi place că partenerul meu de cuplu nu gătește
  • Nu îmi place că partenerul meu de cuplu consumă alcool
  • Atingerea de obiective
  • Îmi place să îmi setez obiective
  • Îmi place să mă laud cu realizările mele
  • Îmi place să fiu un om de succes
  • Nu îmi place că unele obiective nu se transformă în realitate
  • Nu îmi plac unii pași intermediari pentru realizarea unui obiectiv
  • Nu îmi place să aud alți oameni cum se laudă cu succesul lor

Toată această listă de „Îmi place” și „Nu îmi place” este pur exemplificativă. Rolul ei este acela ca cititorul să înțeleagă cum pe orice subiect specific, majoritatea oamenilor au o listă conștientă sau nu de lucruri care le plac cu privire la subiect și lucruri care nu le plac cu privire la subiect. Iar de aici derivă foarte multă suferință. Schepsisul este că cineva poate renunța la toate preferințele și aversiunile cu privire la un subiect, iar în acel moment mai multă libertate este experimentată. În acel moment Spiritul nu mai este constrâns de limitări mentale și poate să se miște cât mai liber în materie.

design desk display eyewear
Photo by energepic.com on Pexels.com

CUM POATE CINEVA RENUNȚA LA LISTA DE „ÎMI PLACE” RESPECTIV „NU ÎMI PLACE”

1. În primul rând este necesar să existe o disponibilitate în această direcție. Nu oricine își dorește să nu mai experimenteze suferință. Suferința poate veni cu niște beneficii aparente la care cineva s-ar putea să nu fie încă dispus să renunțe. Dacă cineva suferă, s-ar putea ca ceilalți să se poarte mai grijuliu cu el, s-ar putea să primească mai multă atenție din partea celorlalți. Există o anumită plăcere în a suferi. Desigur că respectiva plăcere este rudă cu masochismul, iar beneficiile sunt doar aparente și false, nu sunt niște beneficii reale. Dar dacă cineva nu vrea cu adevărat să scape de suferință, atunci va continua să sufere.daca-suferi-e-din-cauza-ta-osho2. Mai apoi, în cazul în care există disponibilitatea de a nu mai suferi, există două variante. În prima variantă, omul este invitat să aleagă un subiect aleatoriu. După ce subiectul este ales, omului i se recomandă să se întrebe: „Ce anume îmi place cu privire la asta?”. Și la nivel mental, ideile vor veni imediat una după alta. Cu fiecare idee care vine, se va detecta emoția asociată acelei frazări, și se va renunța la ea. Exact același lucru se face și în cazul întrebării: „Ce anume nu îmi place cu privire la asta?”. Se poate ca în funcție de subiect să fie necesare mai multe treceri prin proces. Într-un final însă omul se va regăsi în postura de a accepta subiectul respectiv asemeni unui fenomen care există în existență. Nici nu îi place, nici nu îi displace, ci îl ia la cunoștință. Odată cu asta o stare de libertate suplimentară este experimentată și deja suferința s-a diminuat în intensitate.

3. A doua variantă este ca răspunsul a întrebările: „Ce anume îmi place cu privire la asta?” și „Ce anume nu îmi place cu privire la asta?” să fie oferite în scris. Iar după ce listele sunt complete pentru fiecare întrebare în parte, se trece prin același proces, tăindu-se de pe foaie câte o frază pe rând, de fiecare dată când cel care face exercițiul a găsit în el disponibilitatea de a renunța la ea. Într-un final omul se va regăsi în postura de a accepta subiectul respectiv asemeni unui fenomen care există în existență. Fenomenul sau situația pur și simplu este. Nici nu îi place, nici nu îi displace, ci îl ia la cunoștință. Îl experimentează. Odată cu asta, o stare de libertate suplimentară este experimentată și deja suferința s-a diminuat în intensitate.

Renunță așadar la tot ceea ce îți place, dar și la tot ceea ce nu îți place cu privire la tot și toate și vei experimenta o stare de împlinire și pace autentică, suferința devenind ceva de domeniul trecutului.

Cu recunoștință, Cosmin-Constantin Cîmpanu

sursa-fiimplinit.ro


ccc

Graba ne scurtează viaţa


După cum ştim cu toţii, trăim într-o continuă mișcare şi toate se petrec foarte repede, atât de repede că uneori nici nu ne dăm seama când trec anii. Nu mai realizăm ce este bine şi ce nu, alegerile noastre sunt pripite, condiţionate întotdeauna de aşa-zisele priorităţi. În asemenea viteză, nu mai suntem capabili să ne dăm seama dacă ceea ce numim „priorităţi” constituie cu adevărat priorităţi pentru noi.

Suntem într-o continuă schimbare

Da, ne schimbăm mereu, noi cei de azi nu mai suntem cei de ieri, iar aceasta ne forțează permanent să ne adaptăm pasul. Ne grăbim când mâncăm, ne grăbim când lucrăm, ne grăbim când suntem cu familia. Ne sărutăm copiii în fugă şi le vorbim în grabă. Nimic nu ne mai poate opri, de parcă am fi în maraton.

Dar toate astea unde credeţi că ne vor duce, în final? Ne fac să ne îndepărtăm încet-încet de menirea noastră şi ajungem să ne trăim viaţa între două decizii luate în pripă, fără să ne întrebăm dacă acest ritm este sau nu în armonie cu ființa noastră profundă. Bineînțeles că nu este şi această fugă continuă ne va distruge sufletele. Ne neglijăm complet sentimentele şi punem preţ pe lucruri, pe bani, pe funcţii, uitând să apreciem o floare sau un răsărit de soare.

Toată această tevatură ne va micşora din măreţia cu care am fost înzestraţi, tot ce ne-a fost dăruit se ascunde în spatele unei vieţi lipsite de sens şi apoi ne întrebăm de ce apar atâtea boli, mai cu seamă cele psihice. Când se trece dincolo de pragul de adaptare la acest ritm nebunesc, sufletul îşi cere drepturile şi ne impune să reducem viteza cu care ne trăim viaţa. Dacă nu înţelegem de bunăvoie, intervin blocajele şi apoi bolile.

Cu cât ne grăbim mai mult, cu atât ne îndreptăm spre sfârşit

În momentul în care conştientizăm că partea materială trebuie să rămână pe plan secundar şi că trebuie să acordăm atenţie sufletului nostru, Sinelui nostru superior, începem procesul de transformare. Important este să ne dăm seama că nu mai putem continua în ritmul acesta trepidant şi că este necesar să încetinim pasul, acordând prioritate laturii spirituale a vieții.

O dată realizat acest prim pas, toate se transformă. Până şi modul în care respirăm. Percepţiile noastre asupra vieţii se transformă şi ele, deciziile pe care le vom lua vor fi cele mai bune, adică în concordanţă cu voinţa Sinelui nostru. Abia atunci suntem pe drumul cel bun şi abia atunci ne dăm seama că şi timpul devine cu mult mai valoros.

Reducând viteza, treptat vom ajunge să ne trăim viaţa în ritmul său natural, într-o stare de armonie şi culoare, în acord cu întregul univers. Nu ne mai grăbim spre moarte, trăim clipa cu tot ce are mai valoros în ea. Creatorul a decis ca fiecare să aibă ritmul său propriu. Fiecare dintre noi avem o viaţă pe care suntem chemați să o trăim plenar, să oferim cu generozitate tot ceea ce avem noi mai de preţ, de la inteligenţă până la compasiune, de la iubire până la devotament. Greșim atunci când ne irosim timpul care ne-a fost pus la dispoziţie; el este necesar să fie folosit într-un mod creativ, spre binele şi armonia întregii creaţii.

Aşadar, să nu ne mai grăbim spre sfârşit, să oprim timpul pentru a ne putea bucura de fiecare clipă prezentă şi să dăm universului tot ce este mai bun şi mai frumos în noi!

susa-yogaesoteric.net


ccc

Știi să faci distincția între un zâmbet fals și unul autentic?


Absolut nimeni n-ar putea pretinde că n-are nicio importanță cunoașterea adevăratelor gânduri ale unui viitor partener de afaceri sau a veritabilelor sentimente ale celui cu care alegi să-ţi împarţi viaţa. Limbajul non-verbal reprezintă cea mai ușoară metodă de „citire” a gândurilor cuiva. Cu condiția să știi să-l decodifici!
Dintre toate expresiile faciale, cele ocazionate de către zâmbet sunt cele mai înșelătoare. Există circa 18 moduri diferite de a zâmbi. Dintre acestea, un singur fel de zâmbet izvorăște din suflet și este autentic, reflectând starea de fericire: zâmbetul Duchenne. Restul se încadrează la categoria „zâmbete false”, menite să-l inducă în eroare pe interlocutor.


Guillaume Duchenne (1806-1875) a fost un neurolog francez care a studiat conductivitatea căilor neuronale și proprietățile electrice ale țesuturilor și celulelor. El a studiat și modul în care sunt activați diferiții mușchi faciali, sub influența stărilor emoționale. Duchenne a descoperit că un zâmbet autentic, izvorât dintr-o stare de fericire, angajează atât mușchii aflați în zona gurii, cât și pe cei din zona ochilor. În schimb, persoana care oferă interlocutorului un surâs prefăcut, care nu reflectă adevăratele sentimente, va zâmbi doar cu buzele, fără a fi contractați și mușchii faciali dimprejurul ochilor. În termeni științifici, neurologului Duchenne i-a fost dat să constate că zâmbetul neprefăcut implică o contracție a mușchiului zigomatic – ce ridică colțurile gurii, precum și a mușchilor orbiculari ai ochiului – a căror contracție crează mici cute la colțurile ochilor, în timp ce zâmbim.zambeste-astazi-este-world-smile-day-ded50_article-main-image
Altfel spus, un surâs ce pornește din bucurie este un zâmbet al ochilor și al gurii; surâsul prefăcut se limitează doar la buze, fiind produs, ori de câte ori e nevoie (și e nevoie foarte des în cazul persoanelor prefăcute!) doar prin încordarea mușchiului marele zigomatic. Actualmente, surâsul sincer este denumit, în termeni psihologici, zâmbetul Duchenne. La americani a fost botezat și zâmbetul prefăcut. Acesta este numit „zâmbetul Pan Am” ori „surâsul Botox”. Primul nume provine de la obiceiul stewardeselor companiei aeriene Pan American, care afișau același zâmbet prefabricat către toți pasagerii. Cel de-al doilea nume a apărut după 2002, când injecțiile cu Botox au intrat în arsenalul cosmeticii. Injecțiile repetate cu Botox, efectuate pentru atenuarea ridurilor de tip „laba gâștei”, pot afecta mușchii oribicularis oculi, conducând la dificultatea de a afișa un zâmbet Duchenne, în ciuda eventualelor sentimente autentice de fericire ale persoanei în cauză.

Ce ar mai fi de spus, în final? Mare atenție la zâmbetele prefăcute și la motivele pentru care sunt afișate !!
sursa-yogaesoteric.net


ccc

Dependenţa obsesivă de smartphone şi tabletă, boala care face ravagii printre elevi


Ştie să se joace la telefon ca un om mare, deşi are puţin peste 4 ani. S-a prins destul de repede cum se deblochează smartphone-ul, iar acum navighează pe internet, vrea să hrănească animalele din fermă, joc pe care mama lui obişnuieşte să îl joace pe Facebook.

white smartphone
Fotografie de Cristian Dina pe Pexels.com
Nu vorbim de un caz aparte, ci de tânăra generaţie de preşcolari şi elevi, pentru care jocurile clasice din curtea şcolii, fotbal, handbal şi multe altele sunt istorie. Astăzi, elevii preferă să se joace pe smartphone, tabletă sau calculator şi, potrivit specialiştilor, vorbim de primii paşi spre dependenţă. Izolându-se de prieteni, colegi sau părinţi, mulţi dintre elevi devin un fel de sclavi ai tehnologiei. Din păcate, părinţii încep să lupte cu „boala” abia după ce îşi văd copiii ajunşi în pragul ori chiar în mijlocul dependenţei. Există multe cazuri în care părinţii au apelat la ajutorul psihologilor pentru a le ajuta copiii să scape de dependenţa de internet. Prin consiliere psihologică, unii au reuşit să revină la o viaţă normală. Alţii s-au dat bătuţi după doar câteva şedinţe…


Note mici, absenteism, abandon şcolar, comportament agresiv. Sunt principalele efecte ale dependenţei de internet, de jocuri, care nu pare să se deosebească cu nimic de o dependenţă de anumite substanţe. „În ultimii 10 ani, dependenţa de internet a intrat în categoria dependenţelor fără substanţe care prezintă aceleaşi criterii precum dependenţa de substanţă”, avertizează psihologul Mihai Copăceanu. Iar dependenţa de internet nu ţine cont de vârstă afectând elevi de la clasa pregătitoare şi până la ultimul an de liceu, deci de la 6 la 19 ani.

facebook-tablet-logo

Reţelele sociale, Facebook-ul în special, şi jocurile online îi fac pe elevi să piardă ore în şir în faţa smartphone-urilor ori a calculatoarelor. Astfel, riscă să dezvolte o dependenţă de internet chiar fără voia lor, ajungând să folosească telefonul şi aplicaţiile în fiecare pauză, uneori chiar şi în timpul orelor, în drum spre casă, în timpul mesei şi alte câteva ore acasă. Dependenţa poate duce până la 6-7 ore pe zi în faţa display-ului/monitorului, uneori şi mai mult, tinerii ajungând să îşi petreacă nopţile în faţa calculatorului, fără să doarmă deloc şi fără ca părinţii să-şi dea seama.

Între joacă şi dependenţă, un singur pas

De la uz la abuz, se poate trece în doar câteva zile. „Dependenţa se poate instala destul de repede pentru că vorbim de un mecanism neurofiziologic care suferă modificări în timpul utilizării tehnologiei şi eliberează neurotransmiţători în creier. Deci se activează ceea ce noi numim sistemul de recompensă”, explică psihologul Copăceanu. Astfel, pe lângă senzaţia de plăcere, profilul unui consumator de ţigări, alcool sau alte droguri este identic în simptome cu profilul unui elev dependent de internet şi tehnologie. Din păcate, dependenţa ucide încet, dar sigur, interesul elevilor pentru orice activităţi sociale şi inclusiv pentru şcoală. „Scade în mod cert performanţa şcolară pentru că scade puterea de concentrare şi apar inclusiv tulburări de atenţie şi memoria este afectată. Apare iluzia învăţării. Copiilor li se pare că au reţinut, însă la teste eşuează”, spune Mihai Copăceanu. Riscurile utilizării internetului se extind şi la cazuri de şantaj, de contactare şi interacţiune cu unii indivizi periculoşi cu profile false, crede el.
Copii dependenţi de internet. Vinovaţii? În familie. O mare parte din vină le aparţine părinţilor, care de multe ori scapă din vedere semnele dependenţei ori pur şi simplu ignoră comportamentul copiilor, fiind preocupaţi de alte lucruri. De exemplu, când realizează ce se întâmplă cu copiii lor, unii părinţi nu fac decât să ameninţe, să certe şi să provoace scandaluri. „Dacă părinţii ar înţelege gradul de dependenţă al internetului, jocurilor online şi al Facebook-ului, ar evita să mai judece şi să condamne copiii, încercând să îi înţeleagă şi, desigur, să solicite ajutor specializat”, spune Copăceanu.Cum-iti-afecteaza-Facebook-ul-stima-de-sine

Surprinzătoare sunt reacţiile părinţilor, care diferă de la o persoană la alta.Sunt din păcate mulți părinți care cu nonșalanță oferă răspunsuri de genul: „aşa e în ziua de azi. Vede şi la celălalt copil, trebuie să aibă şi el un telefon”. Alții însă nu le permit copiilor să îşi ia telefoanele la şcoală, dar numărul lor este mic așa după cum scot în evidență statisticile. S-au semnalat și cazuri grave de genul: băiat de 14 ani, care se schimbase complet, din cauza jocurilor online. „Acest copil nu mai avea viaţă. Se juca într-una. Nu mai vorbea cu noi, iar atunci când o făcea, se răstea. Nici când îl chemam la masă nu venea. Dacă îl lăsam, s-ar fi jucat toată ziua”, mărturisește mama acestui copil, care, din fericire, cu ajutor din partea unui specialist (consiliere psihologică), şi-a scăpat copilul de dependenţa de internet. Acesta este unul dintre cazurile de succes. Cazuri care există acolo unde dependenţa n-a fost atât de puternică, iar elevii au avut un motiv întemeiat pentru a renunţa la internet.
sursa-yogaesoteric.net


ccc