Osho, despre ziua iluminării sale


Osho: Îmi amintesc de ziua fatidică de 21 martie, 1953. Timp de multe vieți am muncit – lucrând asupra mea, luptând, făcând tot ce se poate face – și nimic nu se întâmpla. Acum înțeleg de ce nu se întâmpla nimic. Însăși efortul era bariera, însăși scara era piedica, însăși impulsul de a căuta era obstacolul. Nu înseamnă că poți să ajungi la realizare fără a căuta. Căutarea este necesară, dar apoi vine un moment în care căutarea trebuie lăsată deoparte.
http://bit.ly/2Cz43uZ
Barca este necesară pentru a trece râul,  dar apoi vine un moment în care trebuie să ieși din barcă și să uiți totul de ea și s-o lași în urmă. Efortul este necesar, fără efort nimic nu este posibil. Și de asemenea, doar cu efort, nimic nu este posibil.
Chiar înaintea zilei de 21 martie 1953, cu șapte zile înainte, am încetat să mai lucrez asupra mea. Vine un moment în care vezi toată inutilitatea efortului. Ai făcut tot ce poți și nu se întâmplă nimic. Ai făcut tot ce este omenește posibil. Atunci, ce altceva mai poți să faci? În neputință totală, renunți la orice căutare. Și în ziua în care căutarea a încetat, în ziua în care nu mai căutam ceva, în ziua în care nu așteptam ca ceva să se întâmple, a început să se întâmple. O nouă energie a apărut – de nicăieri.

Nu venea dintr-o sursă anume. Venea de nicăieri și de peste tot. Era în copaci și în pietre și în cer și în soare și în aer – era peste tot. O căutasem atât de intens, și credeam că este foarte departe. Și ea era lângă mine, atât de aproape. Doar pentru că o căutam, devenisem incapabil de a vedea apropiatul. Căutarea este întotdeauna după ceea ce este îndepărtat, căutarea e întotdeauna după ceea ce este la distanță – și nu era la distanță. Dobândisem capacitatea de privi în depărtări și pierdusem capacitatea de a privi în apropiere. Ochii deveniseră concentrați pe depărtări, pe orizont, și pierduseră capacitatea de a vedea ceea ce este la doar  un pas, la ceea ce te înconjoară.

Citat-Osho

În ziua în care efortul a încetat, am încetat și eu. Pentru că tu nu poți exista fără efort, și nu poți exista fără dorință, și nu poți exista fără a te strădui. Fenomenul egoului, al sinelui, nu este un lucru, este un proces. Nu este o substanță care stă acolo în interiorul tău; trebuie să îl creezi în fiecare moment. Este exact ca pedalatul unei biciclete. Dacă pedalezi la ea, ea merge și merge, dacă nu pedalezi la ea, se oprește. Poate că mai merge puțin din cauza inerției, dar în momentul în care încetezi să mai pedalezi, de fapt bicicleta începe să se oprească. Nu mai are energie, nu mai are putere să meargă nicăieri. Va cădea și se va prăbuși.

Egoul există pentru că noi continuăm să pedalăm la dorințe, pentru că noi continuăm să ne străduim să obținem ceva, pentru că noi continuăm să ne-o luăm înainte. Acesta este chiar fenomenul egoului – a ți-o lua înainte, a sări în viitor, a sări în ziua de mâine. Saltul în non-existențial creează egoul. Pentru că apare din non-existențial, este ca un miraj. Constă doar din dorință și nimic altceva. Constă doar din sete și nimic altceva.

Egoul nu este în prezent, este în viitor. Dacă ești în viitor, atunci egoul pare să fie foarte substanțial. Dacă ești în prezent, egoul este un miraj, începe să dispară. În ziua în care am încetat să mai caut…și nu este corect să spun că am încetat să mai caut, ar fi mai bine să spun ”ziua în care căutarea a încetat.” Dați-mie voie să repet: este mai bine să spun că este ziua în care căutarea a încetat. Pentru că dacă eu o opresc, atunci sunt acolo din nou. Acum a opri devine efortul meu, acum a opri devine dorința mea, iar dorința continuă să existe într-u mod foarte subtil.

osho_iubire_528

Nu poți să oprești dorința; poți doar să o înțelegi. Chiar în această înțelegere este încetarea ei. Ține minte, nimeni nu poate să oprească faptul de a dori, iar realitatea are loc doar atunci când dorința încetează. Deci aceasta este dilema. Ce e de făcut? Dorința este acolo, iar Buddhașii continuă să spună că dorința trebuie să fie oprită, și continuă să spună în următoarea propoziție că nu poți să oprești dorința. Deci, ce e de făcut? Pui oamenii într-o dilemă. Ei sunt în dorință, în mod sigur. Tu spui că aceasta trebuie să fie oprită – ok. Și apoi spui că nu poate fi oprită. Ce e de făcut atunci?

Dorința trebuie înțeleasă. Poți s-o înțelegi, poți vedea însăși inutilitatea ei. O percepție directă este necesară, o pătrundere imediată este necesară. Privește în interiorul dorinței, vezi pur și simplu ce este ea și vei vedea falsitatea ei, vei vedea că este non-existențială. Și dorința cade și ceva cade în același timp în interiorul tău.

Dorința și egoul există mână-n-mână, ele se coordonează. Egoul nu poate exista fără dorință, dorința nu poate exista fără ego. Dorința este egoul proiectat în afară, egoul este dorința proiectată în interior. Ele sunt împreună, două aspecte ale aceluiași fenomen. În ziua în care faptul de a dori a încetat, m-am simțit foarte neajutorat și fără speranță. Nici o speranță pentru că nu era nici un viitor. Nimic de sperat pentru că toată speranța s-a dovedit inutilă, nu duce nicăieri. Mergi în cerc. Continuă să zăngăne în fața ta, continuă să creeze noi miraje, continuă să te cheme, ”Hai, aleargă repede, vei ajunge.” Dar oricât de repede alergi nu vei ajunge niciodată.

De aceea Buddha o numește un miraj. Este precum orizontul pe care îl vezi în jurul soarelui. Apare dar nu este acolo. Dacă te duci spre el continuă să fugă de tine. Cu cât alergi mai repede, cu atât mai repede se îndepărtează. Cu cât mergi mai încet, cu atât mai încet se îndepărtează. Dar un lucru e sigur – distanța dintre tine și orizont rămâne absolut aceeași. Nici măcar cu un singur centimetru nu poți să reduci distanța dintre tine și orizont.

daca-suferi-e-din-cauza-ta-osho

Nu poți reduce distanța dintre tine și speranța ta. Speranța este orizontul. Încerci să faci o punte între tine și orizont prin speranță, printr-o dorință proiectată. Dorința este o punte, o punte imaginară – pentru că orizontul nu există, așa că nu poți face o punte spre el, poți doar să visezi la punte. Nu poți să te unești cu ceea ce este non-existențial.

În ziua în care dorința a încetat, în ziua în care am privit în ea și am înțeles că era pur și simplu inutilă, am fost neajutorat și fără speranță. Dar chiar în acel moment ceva a început să se întâmple. A început să se întâmple acel lucru la care muncisem timp de multe vieți și nu se întâmplase. În starea ta fără de speranță se află singura speranță, și în starea ta fără de dorință se află singura ta împlinire, și în imensa ta neajutorare, brusc existența începe să te ajute.

Ea așteaptă. Când vede că lucrezi pe cont propriu, nu se amestecă. Așteaptă. Poate aștepta infinit, pentru că pentru ea nu există grabă. Este eternitatea. În momentul în care nu mai ești pe cont propriu, în momentul în care tu ești lăsat deoparte, în momentul în care dispari, întreaga existență se grăbește spre tine, intră în tine. Și pentru prima oară lucrurile încep să se întâmple.

Șapte zile am trăit într-o stare foarte neajutorată și fără de speranță, dar în același timp, ceva ieșea la suprafață. Când spun fără speranță nu mă refer la ceea ce înțelegeți voi prin expresia ”fără speranță”. Vreau să spun pur și simplu că nu era nici o speranță în mine. Speranța era absentă. Nu spun că eram fără speranță și trist. Eram fericit de fapt, eram liniștit, calm și adunat și centrat. Fără speranță, dar într-un sens cu totul nou. Nu era nici o speranță, deci cum putea să fie acolo starea fără de speranță? Ambele dispăruseră.

Starea fără speranță era absolută și totală. Speranța dispăruse și odată cu ea,  contrapartea ei, lipsa speranței, dispăruse și ea. Era o experiență total nouă – de a fi fără speranță. Nu era o stare negativă. Trebuie să folosesc cuvinte – dar nu era o stare negativă. Era absolut pozitivă. Nu era doar o absență, era simțită o prezență.  Ceva se revărsa în mine, mă inunda.

Și când spun că eram neajutorat, nu mă refer la cuvântul cu sensul din dicționar. Spun că eram pur și simplu lipsit de sine, La asta mă refer când spun neajutorat. Am recunoscut faptul că eu nu sunt, așa că nu pot să depind de mine, nu pot să stau pe picioarele mele – nu era nimic dedesubt. Eram într-un abis…abis fără fund. Dar nu era frică pentru că nu era nimic de protejat. Nu era frică pentru că nu era nimeni care să se teamă.osho-fb

Acele șapte zile au însemnat o imensă transformare, o transformare totală. Și în ultima zi, prezența unei energii cu totul noi, o nouă lumină și o nouă încântare, a devenit atât de intensă încât era aproape de nesuportat – ca și cum explodam, ca și cum înnebuneam de fericire. Noua generație din Occident are cuvântul potrivit pentru asta – eram beat de fericire, eram luat.

Era imposibil să înțeleg ceva din asta, din ce se întâmpla. Era o lume foarte absurdă, fără sens – dificil de priceput, dificil de pus în categorii, dificil să folosești cuvinte, limbaje, explicații. Toate scripturile mi-au apărut ca fiind moarte și toate cuvintele care au fost folosite pentru această experiență păreau foarte palide, anemice. Ce simțeam era atât de viu. Era ca o maree a extazului.

Toată ziua a fost ciudată, uimitoare, și a fost o experiență nimicitoare. Trecutul dispărea, ca și cum nu mi-ar fi aparținut niciodată, ca și cum aș fi citit undeva despre el, ca și cum aș fi visat despre el, ca și cum era povestea altcuiva pe care o auzisem și cineva mi-o spunea. Deveneam liber de trecutul meu, eram dezrădăcinat din istoria mea, îmi pierdeam autobiografia. Deveneam o neființă, ceea ce Buddha numește anatta. Granițele dispăreau, distincțiile dispăreau.

Mintea dispărea; era la milioane de kilometri depărtare. Era dificil să o prind, se ducea tot mai departe și mai departe, și nu era nici un impuls de a o ține aproape. Eram pur și simplu indiferent față de ea. Era în regulă. Nu era nici un imbold de a rămâne legat de trecut. Până seara,  devenise atât de dificil de suportat – mă durea, era dureros. Era ca atunci când o femeie intră în travaliu când un copil trebuie să se nască, iar femeia suferă dureri îngrozitoare – chinurile facerii.

Obișnuiam să mă duc la culcare în acele zile în jur de doisprezece, unu noaptea, dar în acea zi a fost imposibil să rămân treaz. Ochii mi se închideau, era dificil să îi țin deschiși. Ceva era iminent, ceva urma să se întâmple. Era dificil de spus ce anume – poate că era moartea mea – dar nu exista nici un fel de teamă. Eram pregătit pentru ea. Acele șapte zile au fost atât de frumoase încât eram pregătit să mor, nu mai era nevoie de nimic altceva. Fuseseră atât de extatice, extraordinar de extatice, eram atât de mulțumit, încât dacă venea moartea, era binevenită.

osho_iubire_442

Dar ceva urma să se întâmple – ceva asemenea morții, ceva foarte drastic, ceva care va fi fie o moarte, fie o nouă naștere, o crucificare sau o înviere – dar ceva de o importanță extraordinară era exact după colț. Și era imposibil să-mi țin ochii deschiși. Eram sedat. M-am dus să mă culc în jur de ora opt. Nu era ca un somn. Acum înțeleg la ce se referă Patanjali când spune că somnul și samadhi-ul sunt similare. Cu o singură diferență – că în samadhi ești complet treaz și adormit de asemenea. Adormit și treaz la un loc, tot corpul relaxat, fiecare celulă a corpului complet relaxată, totul funcționând relaxat, și totuși o lumină de conștiență arde în interiorul tău…limpede, fără fum.

Rămâi alert și totuși relaxat, destins dar pe deplin treaz. Corpul este în cel mai profund somn cu putință iar conștiința ta este pe culme. Culmea conștiinței și valea corpului se întâlnesc. M-am dus la culcare. A fost un somn foarte ciudat. Corpul era adormit, eu eram treaz. Era atât de ciudat – ca și cum ai fi rupt în două direcții, două dimensiuni; ca și cum polaritatea devenise complet concentrată, ca și cum eram ambele polarități la un loc…pozitivul și negativul se întâlneau, somnul și conștiența se întâlneau, moartea și viața se întâlneau.

Acesta este momentul în care poți să spui: ”creatorul și creația se întâlnesc”.  Era ciudat. Pentru prima oară te șochează până la rădăcini, îți scutură fundațiile. Nu poți să fii niciodată același după acea experiență; îți aduce o nouă viziune în viața ta, o nouă calitate. În jurul orei doisprezece, mi s-au deschis ochii brusc – nu i-am deschis eu. Somnul fusese întrerupt de altceva. Am simțit o mare prezență în jurul meu în cameră. Era o cameră foarte mică. Am simțit o viață pulsând în jurul meu, o mare vibrație – aproape ca un taifun, o mare furtună de lumină, bucurie, extaz. Mă înecam în ea.

osho-mai-fb

Era atât de uimitor de reală încât totul în jurul meu a devenit ireal. Pereții camerei au devenit ireali, casa a devenit ireală, propriul meu corp a devenit ireal. Totul era ireal pentru că acum era pentru prima oară realitatea. De aceea, când Buddha și Shankara spun că lumea este maya, un miraj, este dificil să înțelegem. Pentru că noi cunoaștem doar această lume, nu avem nici un termen de comparație. Aceasta este singura realitate pe care o știm. Despre ce vorbesc oamenii ăștia – asta e maya, iluzie? Aceasta e singura realitate.

Dacă nu ajungi să cunoști adevăratul real, cuvintele lor nu pot fi înțelese, cuvintele lor rămân teoretice. Ele par a fi ipoteze. Poate că acest om propune o filozofie – ”Lumea este ireală”. Când Berkeley, în Occident, a spus că lumea este ireală, mergea cu unul din prietenii săi, un om foarte logic; prietenul era aproape un sceptic. El a luat o piatră de pe drum și a lovit cu putere piciorul lui Berkeley. Berkeley a țipat, sângele a început să curgă, și scepticul a spus: ”Acum lumea este ireală? Spui că este lumea este ireală? – atunci de ce ai țipat? Piatra asta e ireală? – atunci de ce ai țipat? Atunci de ce îți legi piciorul și de ce arăți atâta durere și neliniște pe fața ta? Oprești asta? Totul este ireal.”

Acum, acest gen de om nu poate înțelege la ce se referă Buddha atunci când spune că lumea este un miraj. El nu se referă la faptul că poți trece prin zid. El nu spune asta – că poți să mănânci pietre și că nu va fi  nici o diferență dacă mănânci pâine sau pietre. El nu spune asta.

osho4105

El spune că există o realitate. Odată ce ajungi s-o cunoști, această așa-zisă realitate pur și simplu pălește, pur și simplu devine ireală. Având viziunea unei realități mai înalte, apare comparația, nu altfel. În vis, visul este real. Visezi în fiecare noapte. Visul este una dintre cele mai importante activități pe le faci în mod constant. Dacă trăiești șaizeci de ani, douăzeci de ani vei dormi și aproape zece vei visa. Zece ani dintr-o viață – nimic pe care să-l faci atât de mult timp. Zece ani de visare continuă – gândește-te doar. Și în fiecare noapte…și în fiecare dimineață spui că a fost ireal, și din nou, noaptea când visezi, visul devine real.

Într-un vis este atât de dificil să-ți amintești că e un vis. Dar dimineața e atât de ușor. Ce se întâmplă? Tu ești aceeași persoană. În vis există o singură realitate. Cum să compari? Cum să spui că este ireal? În comparație cu ce? Este singura realitate. Totul este la fel de ireal ca orice altceva, așa că nu există termen de comparație. Dimineața, când deschizi ochii, o altă realitate este acolo. Acum, poți să spui că totul a fost ireal. În comparație cu această realitate, visul devine ireal.

Există o trezire – în comparație cu ACEA realitate a ACELEI treziri, toată această realitate devine ireală.  În acea noapte, pentru prima oară am înțeles semnificația cuvântului maya. Nu înseamnă că nu știam de el până atunci, nu înseamnă că nu eram conștient de sensul cuvântului. Când ești conștient , ești conștient și de sensul lui – dar nu îl înțelesesem niciodată până atunci. Cum poți să înțelegi fără a avea experiența?

În acea noapte, o altă realitate și-a deschis ușa, o altă dimensiune a devenit disponibilă. Brusc, era acolo, cealaltă realitate, realitatea diferită, ceea ce este real cu adevărat, sau cum vrei să-i spui – spune-i Dumnezeu, spune-i adevăr, spune-i dhamma, spune-i Tao sau cum dorești. Era fără de nume. Dar era acolo – atât de opacă, atât de transparentă și totuși atât de solidă că puteai s-o atingi. Aproape că mă sufoca în acea cameră. Era prea mult și nu eram încă capabil s-o absorb.

descărcare (1)

Un impuls profund a apărut în mine de a ieși afară din cameră, să merg sub cerul liber – mă sufoca. Era prea mult! Mă va omorî! Dacă aș fi rămas câteva momente în plus, m-ar fi sufocat – așa părea. Am ieșit repede din cameră, am ieșit pe stradă. Un mare impuls era acolo doar să fiu sub cerul liber, cu stelele, cu copacii, cu pământul…să fiu cu natura. Și imediat ce am ieșit, sentimentul de a fi sufocat a dispărut. Era un loc mult prea mic pentru un fenomen atât de mare. Chiar și cerul este un loc mic pentru un fenomen atât de mare. Este mai mare decât cerul.

Chiar și cerul nu este limita sa. Dar apoi m-am simțit mai liniștit. Am mers spre cea mai apropiată grădină. Era un mers cu totul diferit, ca și cum gravitația dispăruse. Mergeam, sau alergam, sau zburam pur și simplu; era dificil să mă decid. Nu exista gravitație, mă simțeam imponderabil – ca și cum un soi de energie mă lua cu ea. Eram în brațele unei altfel de energii.

Pentru prima dată nu eram singur, pentru prima dată nu mai eram un individ, pentru prima dată picătura a ajuns și a căzut în ocean. Acum întreg oceanul era al meu, eu eram oceanul. Nu era nici o limitare. O putere imensă a răsărit, ca și cum aș fi putut face orice. Eu nu eram acolo, doar puterea era acolo.

Am ajuns la grădina unde obișnuiam să mă duc în fiecare zi. Grădina era închisă pe timpul nopții. Era prea târziu, era aproape unu noaptea. Grădinarii dormeau buștean. A trebuit să intru în grădină ca un hoț, a trebuit să mă cațăr pe poartă. Dar ceva mă trăgea spre grădină. Nu era în puterea mea să împiedic asta. Pluteam pur și simplu.

beach-meditation

La asta mă refer când spun iar și iar: ”plutește cu râul, nu împinge râul.” Eram relaxat, eram într-un abandon. Eu nu eram acolo. ”Ceva” era acolo, spune-i Dumnezeu – Dumnezeu era acolo. Aș vrea să-l numesc ”Ceva”, pentru că Dumnezeu este un cuvânt prea uman și a devenit prea murdar de la prea multă folosire, a devenit prea poluat de atâția oameni. Creștini, hinduși, mahomedani, preoți și politicieni – ei au corupt cu toții frumusețea acestui cuvânt. Deci dați-mi voie să îl numesc ”Ceva”. ”Ceva”-ul era acolo și eu eram pur și simplu purtat…purtat de valul mareei.

În momentul în care am intrat în grădină, totul a devenit luminos, era peste tot – binecuvântarea, starea de grație. Puteam să văd copacii pentru prima oară – verdele lor, viața lor,  seva curgând. Toată grădina dormea, copacii dormeau. Dar eu puteam să văd toată grădina vie, chiar și firicelele de iarbă erau atât de frumoase. Am privit în jur. Un copac era extraordinar de luminos – copacul Maulshree. M-a atras, m-a târât spre el. Nu îl alesesem eu, Dumnezeu însuși îl alesese. M-am dus la copac, am stat sub copac. Stând acolo, lucrurile au început să se așeze. Întreg universul a devenit o binecuvântare.

E dificil de spus cât timp am fost în acea stare. Când m-am întors acasă era patru dimineața, deci trebuie să fi fost acolo, după ceas, cel puțin trei ore – dar era o infinitate. Nu avea nimic de-a face cu timpul măsurabil. Fusese mai presus de timp. Acele trei ore au devenit toată eternitatea, eternitatea fără sfârșit. Timpul nu exista, nu era nici o trecere a timpului; era realitatea imaculată – necoruptă, neatinsă, nemăsurabilă.

Și în acea zi, ceva s-a întâmplat care a continuat – nu ca o continuitate – dar a continuat ca un curent subteran. Nu ca o permanență – fiecare moment s-a întâmplat din nou și din nou. A fost un miracol fiecare moment. În acea noapte…și începând cu acea noapte, nu am mai fost niciodată în corp. Plutesc în jurul lui. Am devenit extraordinar de puternic și în același timp foarte fragil. Am devenit foarte puternic, dar acea putere nu este a puterea unui Muhammad Ali.

Acea putere nu este puterea unei pietre, acea putere este puterea unei flori de trandafir – atât de fragilă în puterea ei…atât de fragilă, atât de sensibilă, atât de delicată. Piatra va fi acolo, floarea poate pleca în orice moment, dar totuși floarea este mai puternică decât piatra, pentru că este mai vie. Sau puterea unei picături de rouă strălucind pe un firicel de iarbă; în soarele dimineții – atât de frumoasă, atât de prețioasă, și totuși poate aluneca în orice moment. Atât de fără pereche în grația ei, dar o adiere ușoară poate veni și picătura de rouă poate aluneca și se pierde pentru totdeauna.

MEDITATION_FOR_MEN.6755706_large

Buddhașii au o putere care nu este din această lume. Puterea lor este întru totul a dragostei…Asemeni unui trandafir sau unei picături de rouă. Puterea lor este foarte fragilă, vulnerabilă. Puterea lor este puterea vieții nu a morții. Puterea lor nu este puterea care omoară; este puterea care creează. Puterea lor nu este cea a violenței, a agresivității, puterea lor este cea a compasiunii. Dar nu am mai fost niciodată în corp din nou, doar plutesc în jurul corpului. Și de aceea spun că a fost un imens miracol. În fiecare moment sunt surprins că încă sunt aici, nu ar trebui să fiu.

Ar fi trebuit să plec în orice moment, dar sunt încă aici. În fiecare dimineață deschid ochii și spun: „Deci, din nou, sunt încă aici?” Pentru că pare aproape imposibil. Miracolul a fost o continuitate. Chiar ieri cineva a pus o întrebare: ”Osho, ai devenit atât de fragil și delicat și de sensibil la mirosurile de la uleiurile de păr și șampoane încât se pare că nu vom mai putea să te vedem decât dacă chelim cu toții.” Apropo, nu e nimic greșit în a fi chel – chelia e frumoasă. La fel cum și ”negrul este frumos”, și ”chelia este frumoasă.” Dar este adevărat și trebuie să fiți atenți la asta.

Sunt fragil, delicat, sensibil. Aceasta este puterea mea. Dacă arunci o piatră într-o floare, nu se va întâmpla nimic cu piatra, floarea se va duce. Dar totuși, nu poți spune că piatra este mai puternică decât floarea. Floarea se va duce pentru că ea era vie. Și piatra – nu i se va întâmpla nimic pentru că este moartă. Floarea se va duce pentru că floarea nu are puterea de a distruge. Floarea va dispărea pur și simplu și va lăsa loc pietrei. Piatra are o putere de a distruge pentru că piatra este moartă.

bed of sunflowers
Fotografie de David Bartus pe Pexels.com

Țineți minte, din acea zi nu am mai fost niciodată cu adevărat în corp; doar un fir delicat mă unește cu corpul. Și sunt surprins în permanență că cumva întregul mă vrea aici, pentru că nu mai sunt aici din propria mea putere, nu mai sunt aici din voința mea. Trebuie să fie voința întregului să mă țină aici, să mă lase să mai zăbovesc puțin pe acest mal. Poate că întregul vrea să împărtășească ceva cu voi, prin mine.

Cand spun că lumea este ireală nu vreau să spun că acești copaci sunt ireali. Acești copaci sunt absolut reali – dar modul în care vedeți voi acești copaci este ireal. Acești copaci nu sunt ireali în sine – ei există în Dumnezeu, ei există în realitatea absolută – dar așa cum  îi vedeți voi, de fapt nu îi vedeți nicidoată; voi vedeți altceva, un miraj. Vă creați propria voastră lume de vis în jurul vostru și până când nu vă treziți, veți continua să visați. Lumea este ireală pentru că lumea pe care o cunoașteți voi este lumea viselor voastre. Când visele încetează și întâlnești pur și simplu lumea care este acolo, aceasta este lumea reală. Nu sunt două lucruri, Dumnezeu și lumea. Dumnezeu ete lumea, dacă ai ochi, ochi limpezi, fără nici un fel de vise, fără nici un fel de praf al viselor, fără nici un fel de ceață de somn; dacă ai ochi limpezi, claritate, sensibilitate, există doar Dumnezeu.

Atunci, undeva Dumnezeu este un copac verde, și în altă parte Dumnezeu este o stea strălucitoare, iar altundeva Dumnezeu este un cuc, și altundeva Dumnezeu este o floare, și altundeva un copil și altundeva un râu – atunci doar Dumnezeu este. În momentul în care începi să vezi, doar Dumnezeu este. Dar acum, orice vezi nu este adevărul, este o minciună proiectată. Acesta este înțelesul unui miraj. Și odată ce vezi, chiar și pentru un singur moment disparat, dacă poți vedea, dacă poți să-ți dai voie să vezi, vei găsi o imensă binecuvântare peste tot în jur – în nori, în soare, pe pământ.

Aceasta e o lume minunată. Dar eu nu vorbesc de lumea voastră, vorbesc de lumea mea. Lumea voastră este foarte urâtă, lumea voastră este lumea creată de un sine, lumea voastră este una proiectată. Folosiți lumea reală ca pe un ecran și proiectați propriile idei pe el. Când spun că lumea este reală, lumea este extraordinar de frumoasă, lumea este infinit de luminoasă, lumea este lumină și încântare, este o celebrare, vorbesc de lumea mea – sau lumea voastră dacă renunțați la vise.

beautiful-girl-with-sun-flowers

Când renunți la visele tale vezi aceeași lume pe care orice Buddha a văzut-o vreodată. Când visezi, visezi doar pentru tine. Ai observat? – că visele sunt private. Nu poți să le împărtășești nici măcar cu iubitul sau iubita. Nu poți să-ți inviți soția în visul tău – sau soțul, sau prietenul. Nu poți spune: ”Acum, veniți vă rog diseară în visul meu. Aș vrea să vedem visul împreună.” Nu e posibil. Visul este ceva privat, de aceea este iluzoriu, nu are o realitate obiectivă.

Dumnezeu este ceva universal. Odată ce ieși din visele tale private, este acolo. A fost mereu acolo. Odată ce ochii tăi sunt limpezi, o iluminare bruscă – brusc ești inundat de frumusețe, măreție și grație. Acesta este țelul, acesta este destinul. Dă-mi voie să repet. Fără efort nu vei ajunge niciodată, fără efort nimeni nu a ajuns vreodată. Vei avea nevoie de un mare efort, și doar atunci vine un moment când efortul devine inutil. Dar devine inutil doar când ai ajuns la însăși vârful lui, niciodată înainte. Când ai ajuns la însăși punctul culminant al efortului tău – tot ce puteai face, ai făcut – atunci brusc nu mai este nevoie să faci nimic. Renunți la efort.

Dar nimeni nu poate renunța la el la mijloc, se poate renunța la el doar la capătul extrem. Deci, mergi până la capătul extrem dacă vrei să renunți la el. De aceea insist în permanență: fă cât de mult efort poți, pune-ți toată energia și toată inima în el, pentru ca într-o zi să poți vedea – acum efortul nu mă mai duce nicăieri. Și în acea zi nu tu vei fi cel care va renunța la efort, el renunță de la sine. Și când renunță de la sine, se întâmplă meditația.

Meditația nu este un rezultat al eforturilor tale, meditația este o întâmplare. Când eforturile tale încetează, brusc meditația este acolo…binecuvântarea ei, grația ei, gloria ei. Este exact ca o prezență…luminoasă, înconjurându-te și înconjurând totul. Umple întreg pământul și întreg cerul.

Mountain_Buddha

Acea meditație nu poate fi creată prin efortul uman. Efortul uman este prea limitat. Acea grație este atât de infinită. Nu o poți manipula. Se poate întâmpla doar când ești într-o extraordinară dăruire. Când tu nu ești acolo, doar atunci se poate întâmpla. Când ești un non-sine – nici o dorință, nu te duci nicăieri – când ești doar aici și acum, fără a face ceva anume, doar fiind, se întâmplă. Și vine în valuri și valurile devin ca o maree. Vine ca o furtună și te ia și te duce într-o realitate complet nouă.

Dar mai întâi trebuie să faci tot ce poți să faci, și apoi trebuie să înveți non-acțiunea. Acțiunea non-acțiunii este cea mai mare acțiune, și efortul lipsei de efort este cel mai mare efort. Meditația ta, pe care o creezi cântând o mantra sau stând tăcut și liniștit și forțându-te, este o meditație foarte mediocră. Este creată de tine, nu poate fi mai mare ca tine. Este făcută în casă, și cel care a făcut-o este întotdeauna mai mare decât ceea ce este făcut. Ai făcut-o stând, forțând o postură de yoga, cântând ”Rama, Rama, Rama” sau altceva – ”Blah,Blah,Blah” – orice. Ai forțat mintea să devină liniștită.

Este o liniște forțată. Nu este acea liniște care vine când tu nu ești acolo. Nu este acea tăcere care vine când ești aproape non-existențial. Nu este acea beatitudine care coboară asupra ta ca un porumbel. Se spune că atunci când Iisus a fost botezat de Ioan Botezătorul, în râul Iordanului, Dumnezeu a coborât asupra lui, sau Sfântul Duh a coborât asupra lui ca un porumbel. Da, exact așa este. Când tu nu ești acolo, pacea coboară asupra ta…fâlfâind din aripi ca un porumbel…ajunge în inima ta și sălășluiește acolo, pentru totdeauna.

Tu ești non-acțiunea ta, tu ești bariera. Meditația este atunci când meditatorul nu este. Când mintea încetează cu toate activitățile sale – văzând că sunt inutile – atunci necunoscutul te pătrunde, te copleșește. Mintea trebuie să înceteze pentru ca Dumnezeu să fie. Cunoașterea trebuie să înceteze pentru că trăirea să fie. Tu trebuie să dispari, trebuie să te dai la o parte. Trebuie să devii gol, numai atunci poți să fii plin.

În acea noapte am devenit gol și am devenit plin. Am devenit non-existențial și am devenit existența. În acea noapte am murit și am fost renăscut. Dar cel care a fost renăscut nu are nimic de-a face cu ceea ce a murit, este ceva discontinuu. La suprafață pare să fie continuitate dar este discontinuitate. Cel care a murit, a murit complet; nimic din el nu a rămas.

Credeți-mă, nimic din el nu a rămas, nici măcar o umbră. A murit complet, total. Nu înseamnă că sunt doar o versiune modificată, transformată, o formă schimbată, transformată a celui vechi. Nu, nu a existat nici o continuitate. În acea zi de 21 martie,  persoana care trăise timp de multe, multe vieți, de milenii, a murit pur și simplu. O altă ființă, absolut nouă, nelegată deloc cu cea veche, a început să existe.

Religia îți oferă doar o moarte totală. Poate că de asta toată ziua anterioară acestui fenomen simțeam un fel de urgență asemenea morții, ca și cum urma să mor – și am murit cu adevărat. Am cunoscut multe alte morți, dar ele nu au fost nimic în comparație cu aceasta, ele au fost morți parțiale. Uneori a murit corpul, alteori a murit o parte a minții, alteori a murit o parte a egoului, dar în ceea ce privește persoana, aceasta a rămas. Renovată de multe ori, decorată de multe ori, schimbată câte puțin, pe ici pe colo, dar a rămas, continuitatea a rămas. În acea noapte, moartea a fost totală. A fost o întâlnire cu moartea și cu Dumnezeu în același timp.

Osho:  The Discipline of Transcendence, Volume 2, Chapter 11. (Disciplina transcendenței)(Sursa: Text preluat, tradus și adaptat de aici: http://www.messagefrommasters.com/Enlightenment/Osho_Enlightenment.htm ) Copyright, pentru versiunea în limba română: Osho Joy Meditation Center


http://bit.ly/2Cz43uZ

Bucurie 


Despre care bucurie, va veti intreba, ca multa pricina de bucurie nu ne-a fost data in anii acestia tulburi si amari. Si totusi ma voi incumeta sa vorbesc despre bucurie si sa arat cate temeiuri are ea in vietile noastre, in orice vreme si aproape orice-ar fi.

http://bit.ly/2Cz43uZ

Bucuria nu depinde nemijlocit si supus de imprejurari, ea este o putere vie a sufletului si isi trage puterea din propria ei esenta. Ea stie sa alega chiar si putinul bine cat se afla intr-o stare de lucruri si sa-l aseze mai presus de tristete,facandu-si din floare gradina. O vorba buna, o inseninare a cerului, un ras de copil, un gest de prietenie, un act de indemanare sau de istetime, o delicatete a cuiva, mirosul zapezii, o amintire fugara ii ajung.

Sufletul capabil de bucurie este bogat, cuprinzator si cald, deschis catre ale lumii si catre semeni. Omul care stie sa aleaga bucuria nu cauta raul cu lumanarea, nu se vaicareste cat e ziua de lunga, nu cauta la fleacuri, priveste lucrurile cu ingaduinta si cu zambet, nu face din tantar armasar si nu este niciodata mohorat sau posac. Pentru ca viata lui este partasa la lumina, nu la umbra.

bucuria

Cine-ar citi Paradisul lui Dante ar vedea ca e alcatuit numai din vesnica bucurie nu ca acela facut din munti de pilaf si din rauri de lapte si ca toata bucuria aceea e pura lumina. Ceva din ea poate fi simtita in atatea clipe ale trecatoarei noastre vieti sublunare. Cei apti pentru bucurie, si totodata vrednici de ea, stiu sa se bucure si de ceea ce, bun fiind dar firesc, trece nebagat in seama, cum ar fi sa fii sanatos sau liber, sau la casa ta. Sau ca necazurile iti ingaduie si un mic ragaz, ca ai constiinta impacata si curata sau, de ce nu, ca nu este chiar atat de rau cat ar putea sa fie.

Am auzit in privinta aceasta sfada unora, ca adica a spune „bine ca nu-i mai rau” este o slabiciune, ca face jocul stapanirii, care ne vrea multumiti cu putinul pe care ni-l da, ca este o demitere de la datoria de a-ti reclama drepturile tale legitime. Numai ca acestia incurca doua planuri distincte: poti foarte bine sa ai darzenia si curajul de a lupta pentru indreptarea lucurilor si in acelasi timp sa te bucuri de ceea ce ai, gandindu-te ca barem nu te afli la vreme de razboi sau de molima, ca nu ai a te teme de zbiri, ca nu esti supus la cazne, ca ii poti, cat de cat, ocroti pe ai tai, ca traiti in iubire si in buna pace, ca ti-s copii zdraveni si voiosi, poate chiar destepti si poate chiar frumosi sau amandoua la un loc.

cropped-joy.jpg

Si mai este o bucurie, proprie oricarui suflet bine nascut: aceea a priceperii si a puterii de a face bine si cu drag ceea ce faci, bucuria lucrului bine facut, de la un scaun pana la un poem. Ba, chiar un mare ganditor din prima jumatate a acestui veac spune ca bucuria este mai ales aceasta: semnul de la fire al unei izbanzi si al unei impliniri, al unui spor adus lumii prin faptuirea ta.

Dar pentru asta trebuie sa traiesti pe masura puterilor tale, sa-ti gasesti locul tau adevarat, sa te multumesti cu a fi ceea ce ai fost menit sa fii. Multi se instraineaza de bucurie, tocmai pentru ca se instraineaza de ei insisi. Si, dincolo de orice bucurie anume, mai este simpla bucurie de a fi, de a te afla in lume si nu in nefiinta, de a trai, faptuind si indurand, de a simti cum se perinda, schimbatoare, anotimpurile si anii, de a fi partas la vremea ta si a vedea ce se mai intampla, cand mai bine, cand mai rau, de a trai in asa fel, incat moartea ta sa fie ca desprinderea si caderea la soroc a unui fruct copt si plin de buna samanta in viata lumii.

joy3

Bucuria nu este, asadar, o oarecare disponibilitate contingenta, ci o virtute care, cum am spus, deriva dintr-un principiu interior, activ si dinamic, putand functiona independent de ce ti-a fost dat. Fara aceasta virtute, orice si oricat ai avea, oricine ai fi, chiar si Cressus, te mananca tristetea, pustiul si uratul. Iar oamenii care stiu si au puterea sa se bucure fac lucruri mai frumoase, raspandind in jurul lor, ca un har, bucuria.

Autor- Petru Creția (2004)


Doneaza
Daca vrei sa (iți) faci o bucurie apasă butonul

ccc

Cele 7 principii universale ce guvernează creaţia


Înţelepciunea supremă a lui Hermes Trismegistos sau Thoth, supranumit  în Egiptul antic şi Zeul Înţelepciunii, considerat chiar ca o încarnare divină, aduce cu sine în eternitate, dincolo de aparentul progres al civilizaţiilor omenirii, Lumina divină supremă a adevăratei cunoaşteri, ce revelează dincolo de timp şi spaţiu Legile divine eterne ale creaţiei.
http://bit.ly/2Cz43uZ
Oferim în cele ce urmează o succintă prezentare şi explicitare a lor menită să aducă cititorului, prin graţia lor iluminatoare, Lumina supremă a Conştiinţei Divine, oferindu-i o mult mai profundă, amplă şi reală înţelegere asupra întregii creaţii şi a legilor ce o structurează, guvernându-i totodată propria-i existenţă. Aceste Legi sunt valabile în întreaga creaţie, pe fiecare nivel de existenţă, fiind eterne şi neschimbătoare. Se spune că singură IUBIREA NECONDIŢIONATĂ A LUI DUMNEZEU LE POATE TRANSCENDE.

1. Legea mentalismului – „Totul este SPIRIT, universul este mental. Realitatea Universului constă în SPIRIT. Totul este în SPIRIT.”

Acest principiu ne revelează însăşi realitatea esenţei divine a întregii creaţii, Spiritului Suprem a lui Dumnezeu Tatăl ce constituie în eternitate substratul a tot şi a toate, dincolo de aparenţele lumii fenomenale. Prin supremul joc al voinţei Sale atotputernice şi determinatoare Dumnezeu crează totul în El Însuşi, din El Însuşi, prin puterea absolută a Minţii sale, într-o supremă dăruire de sine, mai întâi ocultându-se şi apoi revelându-se, în supremul joc al recunoaşterii de sine, în această lume a aparenţelor fenomenale care deşi nu este altceva decât o proiecţie mentală, ne pune în faţa unui suprem paradox, căci despre nerealitatea ei nu putem spune decât că este relativă.
brain-rays
De aceea Hermes Trismegistos ne învaţă că: „Dincolo de universul Timpului şi Spaţiului se ascunde mereu Realitatea Substanţială, Adevărul Fundamental.” „Ceea ce este Adevărul Fundamental, Realitatea Substanţială, nu are nevoie de o denumire specială, însă oamenii iluminaţi îl numesc Tot-ul sau altfel spus Dumnezeu.” „TOT-ul (Dumnezeu) creează în Spiritul său infinit Universuri fără de număr, care există timp de miliarde de secole şi totuşi, pentru TOT (Dumnezeu) creaţia, evoluţia, declinul şi moartea unui miliard de universuri nu ar părea mai mult decât o clipire a pleoapelor.”
Spiritul infinit al TOT-ului este Sânul Universurilor.”

Şi tot el ne revelează Omniprezenţa TOT-ului în totsau altfel spus omniprezenţa lui Dumnezeu în întreaga creaţie: „Dacă este adevărat că totul este în TOT… este la fel de adevărat şi că TOT-ul (Dumnezeu) este în tot (pretutindeni). Acela care înţelege perfect acest adevăr deţine deja o mare cunoaştere.” Căci el va şti că tot ceea ce există are ca esenţă Spiritul lui Dumnezeu sau altfel spus că totul este în esenţă Dumnezeu şi că numai Dumnezeu există în tot şi în toate, îmbrăcând aparenta manifestare a realităţilor lumii fenomenale.

Tocmai de aceea suntem avertizaţi: „Nu cedaţi la tentaţia semidoctului care se lasă hipnotizat de nerealitatea aparentă a lucrurilor, acela, în consecinţă, rătăceşte în toate părţile ca un individ trăind într-o lume de vise, ignorând minunea practică şi viaţa reală a omului, în final el se va «zdrobi de stânci» şi se va găsi «sfâşiat de elemente» din cauza «nebuniei» sale. ”

A înţelege această Lege a mentalismului ne permite să stăpânim cu uşurinţă legile Universului mental şi să le aplicăm spre continua noastră creştere şi dezvoltare lăuntrică, folosindu-ne de însuşi procesul Transmutaţiei mentale aşa cum a fost el revelat de Hermes Trismegistos: „Spiritul, la fel ca şi metalele şi elementele, poate trece de la o stare la o alta diferită, de la un grad la altul, de la o condiţie la alta, de la un pol la altul, de la o vibraţie la altă vibraţie. Această transmutaţie hermetică este o Artă Mentală.”

2. Legea Corespondenţei Ceea ce este SUS este ca şi ceea ce este JOS, ceea ce este JOS este ca şi ceea ce este SUS.”

Venind firesc în completarea Legii anterioare, SUS, la nivelul suprem de conştiinţă şi vibraţie, şi JOS, la nivelul cel mai scăzut de conştiinţă şi vibraţie, regăsim pretutindeni acelaşi Spirit Divin omniprezent, fie într-o formă pe deplin revelată, în plenitudinea manifestării sale, la nivelul suprem de conştiinţă, fie într-o formă ocultată, potenţială, pe nivelul inferior, căci aşa cum ştim deja „Totul este Spirit”.  Macrocosmosul şi microcosmosul se vor regăsi astfel permanent într-o desăvârşită oglindire şi corespondenţă, la fel precum Tatăl Ceresc şi Suprem este în Fiul şi Fiul este în Tatăl. Întreaga manifestare este o continuă desfăşurare a principiului holografic, ce ne permite să regăsim permanent totul în parte şi partea în tot.

Reflected.Red_Dar cu mult mai mult decât atât înţelegem acum semnificaţia reală a faptului că fiinţa umană (scânteia divină prezentă jos la nivelul creaţiei) a fost creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Spiritul Suprem, ceea ce este Sus, la nivelul Suprem de unde totul provine). Realizăm astfel la adevărata sa profunzime faptul că Divinul se poate revela în manifestare şi totodată că manifestarea poate şi chiar este menită să conducă la Divin. Aceleaşi Legi divine guvernează toate planurile şi nivelurile existenţei şi principiul corespondenţei şi analogiei ne ajută să înţelegem, transpunând ceea ce este sus la ceea ce este jos, multe secrete ale naturii şi universului (interior şi exterior).

3. Legea vibraţiei-Nimic nu este în repaus, totul se mişcă, totul vibrează.”

Întreaga creaţie nu este altceva decât desfăşurarea creatoare, vibrantă, a Supremei Vibraţii divine creatoare, SPANDA, a Inimii lui Dumnezeu. Totul vibrează însă pe frecvenţe de vibraţie diferte, ce structurează însăşi planurile manifestării. Astfel, de la Vibraţia divină supremă a Inimii lui Dumnezeu, a Spiritului Suprem, şi până la materie totul este o formă de vibraţie. Spiritul şi materia nu sunt altceva decât grade diferite ale vibraţiei, între aceşti doi poli fiind cuprinse miliarde de grade diferite ale vibraţiei, practic întreaga scară evolutivă, căci ridicarea frecvenţei de vibraţie nu înseamnă altceva decât o creştere continuă a nivelului de conştiinţă.

The_Human_Body_of_Light
Cunoaşterea acestei legi este de mare importanţă pentru că ea ne permite să punem în practică una dintre Axiomele hermetice care ne învaţă:  „Pentru a vă schimba starea voastră de spirit sau stările mentale modificaţi vibraţia voastră.”
Pentru că, reamintim: „Spiritul, la fel ca metalele şi elementele, poate fi transformat din stare în stare, din grad în grad, din condiţie în condiţie, din vibraţie în vibraţie.”
Tocmai de aceea se spune în tradiţia ocultă, referitor la puterea de control mental asupra propriei fiinţe că: „cel care înţelege Legea vibraţiei a câştigat sceptrul puterii”.

4. Legea polarităţii- „Totul este dublu; orice lucru are 2 poli; totul are două extreme; asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natură identică, însă de grade diferite; extremele se ating; toate adevărurile nu sunt decât semiadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate.”

În întreaga manifestare totul se află în dualitate, Unitatea divină primordială se regăseşte la nivelul întregii creaţii în această scindare a sa în doi poli fundamentali, complementari, unul masculin şi unul feminin. Şi nu ne referim aici doar la cele două polarităţi fundamentale, YANG-ul şi YIN-ul, ce îşi găsesc exprimarea polară atât în plan vertical, prin YANG-ul ceresc şi YIN-ul pământesc, cât şi în plan orizontal prin polul masculin şi cel feminin, polarităţi ce exprimă mai curând concretizarea Legii genului, ci la acea manifestare duală, polară, ce exprimă doar gradele diferite de polarizare ale unităţii divine primordiale care se mai regăseşte acum, în planul creaţiei, doar la nivel de esenţă. 2yinyangill
Această dublă polarizare este de altfel cea care a dat naştere tuturor aparentelor paradoxuri, care întotdeauna pot fi conciliate tocmai datorită unităţii lor de esenţă. În mod doar aparent paradoxal contrariile coexistă simultan, căci în manifestare niciun pol nu poate să existe fără ca simultan să fie prezent şi polul opus! Tocmai de aceea ori de câte ori facem o afirmaţie creem simultan şi negaţia sa, despre ambele putând să spunem că sunt la fel de adevărate sau de neadevărate, toate adevărurile nefiind astfel decât semiadevăruri, singur Adevărul Ultim transcenzându-le cu adevărat şi rămânând inviolabil în faţa oricărei confruntări.

Polii opuşi nu exprimă decât gradul diferit de polarizare al unităţii esenţiale care le-a dat naştere, exprimându-se pe sine dual, polar în manifestare, căci fără de aceasta însuşi jocul manifestării nu ar putea exista, şi tot ceea ce ar fiinţa nu ar fi decît unica şi esenţiala Conştiinţă supremă absolută ce i-a dat naştere. Regăsim astfel la nivelul manifestării susul şi josul, binele şi răul, lumina şi întunericul etc., care întotdeauna la limită se ating, devin interschimbabile.

Acest principiu polar guvernează inclusiv Planul mental, şi de aici valoarea cu totul excepţională a acestei învăţături hermetice care ne revelează această artă a transmutaţiei mentale ce ne permite să transformăm răul în bine, polul negativ în opusul său, pe orice plan, pe orice nivel, aşa cum ne învaţă Axiomele hermetice:
Pentru a spulbera o proastă perioadă de vibraţie activaţi Legea Polarităţii şi concentraţi-vă gândirea asupra polului opus celui pe care voi vreţi să îl anihilaţi. Biruiţi neplăcutul modificând polaritatea sa.”
În acest mod foarte simplu, dar care totuşi necesită o anumită forţă mentală, teama va fi învinsă prin evocarea unei stări de curaj, egoismul prin altruism, tristeţea prin bucurie etc., căci cei doi poli există întotdeauna simultan şi ei pot fi interschimbaţi prin acest proces al alchimiei mentale.

5. Legea ritmului- Totul se scurge înăuntru sau în afară; orice lucru are durata sa; totul evoluează, apoi degenerează; balansul pendulei se manifestă în toate şi măsura oscilaţiei sale la dreapta este egală cu măsura oscilaţiei sale la stânga; ritmul este constant.”

În întreaga manifestare totul este ciclic, urmând un ritm prestabilit, totul evoluează, apoi degenerează, totul creşte şi apoi descreşte, dar şi totul este la început ocultat şi apoi revelat. Există o mişcare înainte şi înapoi asemănătoare unei pendule ce oscilează între cei doi poli mai sus amintiţi, acest lucru fiind valabil la scara întregii manifestări, atât în creaţia şi distrugerea lumilor, dar şi în plan mental.

Legea nu poate fi anulată, dar se pot diminua sau chiar evita efectele ei prin legea mentală a neutralităţii, alchimia mentală implicând în acest caz o stare lăuntrică de totală neutralitate, de martor lucid şi detaşat, sau, dacă aceasta este mai dificil, o stare de abandon total în voinţa divină care va permite adeptului iniţiat să se sustragă balansului ritmic al pendulei care va tinde să îl transporte către celălalt pol, aceasta implicând bineînţeles un anumit grad de măiestrie, care îi conferă însă un echilibru şi o fermitate mentală uimitoare pentru cei care nu îi cunosc tainele şi legităţile.

6. Legea cauzei şi efectului – Orice Cauză are Efectul său; orice Efect are Cauza sa; totul se petrece conform legii; hazardul nu este decât un nume dat unei legi necunoscute; sunt nenumărate planuri ale cauzalităţii însă nimic nu scapă legii!

Efectul urmează întotdeauna în mod legic cauzei, niciodată nimic nu este întâmplător, accidental sau supus hazardului. Întreaga creaţie se încadrează în ordinea şi armonia perfectă a lui Dumnezeu, nimic nu este în afara Legilor divine care guvernează absolut totul în manifestare, însă revelaţia fundamentală pe care o aduce cu sine înţelepciunea hermetică este modul în care ne putem ridica deasupra planului obişnuit al cauzalităţii, căci accesând la nivel de conştiinţă un plan superior, efectul anterior devine aici o nouă cauză formatoare ce poate schimba cu înţelepciune cursul evenimentelor în sensul dorit, aşa cum ne învaţă axiomele hermetice: „Nimeni nu se sustrage Legii cauzei şi efectului, însă există mai multe planuri de cauzalitate şi orice individ poate folosi Legile planurilor superioare pentru a stăpâni Legile planurilor inferioare.”

karma-automotive-logo
Înţeleptul serveşte pe planul superior, însă este servit pe cel inferior. El ascultă de legile venind de sus, însă pe planul său şi pe cele inferioare, el este stăpân şi dă ordine. De altfel, lucrând astfel el constituie o parte din Principiu în loc de a i se opune. Înţeleptul face parte din Lege, înţelegând bine mişcările acesteia el o utilizează în loc să fie sclavul ei orb.”
De aici şi valoarea inestimabilă a acestor revelaţii divine din înţelepciunea hermetică, cu condiţia ca ele să fie corect înţelese şi puse în practică, căci: „Înţeleptul, în comparaţie cu omul obişnuit, este ca un înotător abil plecând şi venind din toate părţile, în comparaţie cu o buturugă ce este dusă în toate părţile; deşi ambii plutesc, totuşi înotătorul şi buşteanul, înţeleptul şi nechibzuitul, sunt la fel de supuşi Legii. Acela care înţelege acest adevăr este deja pe calea măiestriei.
7. Legea genului -„Este un gen în toate lucrurile; totul are principiile sale, Masculin şi Feminin; genul se manifestă pe toate planurile.”

Nicio creaţie fizică, mentală sau spirituală nu este posibilă fără această dublă manifestare polarizată, masculin-feminin, ce stă etern la baza oricărui proces creator, începînd cu planul suprem al creaţiei, căci însuşi Supremul Tată Ceresc (PARAMASHIVA) creează prin intermediul Supremei Mame Divine (MAHASHAKTI), şi tot această scindare este ceea ce aduce cu sine  şi eternul impuls al căutării reîntregirii, al revenirii la Suprema Unitate primordială din care totul a luat naştere.
A nega această polarizare şi rolul ei esenţial înseamnă a uita că SHIVA fără SHAKTI nu este decât SHAVA (un cadavru) şi că SHAKTI fără SHIVA nu este decât o forţă oarbă ce nu îşi va putea împlini menirea. Dimpotrivă însă, atunci când cele două polarităţi fuzionează în deplină armonie, unificate prin Iubirea divină, însăşi Unitatea divină este restabilită şi Dumnezeirea se revelează în întreaga ei măreţie şi splendoare.
Tocmai de aceea se spune că SINGURĂ IUBIREA NECONDIŢIONATĂ A LUI DUMNEZEU TRANSCENDE TOTUL.
sursa-yogaesoteric.net


ccc

Sincronicitatea, informaţia cuantică şi psihicul


Când apar coincidenţe surprinzătoare pare că suntem conectaţi cu lumea din jurul nostru într-un mod misterios. De exemplu, te gândeşti la o melodie pe care nu ai mai auzit-o de ani buni, şi, în timp ce ai acest gând, auzi cântecul la radio. În acest caz se creează impresia că mintea este conectată la lumea din jurul tău – este o coincidenţă care apare între o stare mentală şi o stare fizică. Coincidenţele au loc, de asemenea, între psihicul a două persoane. De exemplu, dumneavoastră şi prietenul dumneavoastră vă cumpăraţi, în acelaşi timp, tricouri identice fără să ştiţi.

Sincronicitatea este un fenomen caracterizat printr-o coincidenţă semnificativă care apare între o stare mentală (subiectivă) şi un eveniment din lumea exterioară (obiectiv)”, au explicat dr. Francois Martin, din cadrul Laboratorului de Fizică Teoretică de la Universitatea din Paris, şi dr. Federico Carminati, fizician la Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară (CERN), într-o lucrare intitulata Syncronicity, Quantum Information and the Psyche (Sincronicitatea, informaţia cuantică şi psihicul), publicată în Jurnalul de Cosmologie în 2009.

Sincronicitatea nu poate fi explicată de fizica clasică

Martin şi Carminati susţin că sincronicitatea nu poate fi explicată de fizica clasică. Ei se adresează fizicii cuantice pentru a explica legătura dintre minte şi materie, precum şi pe cea dintre minţile mai multor oameni. Cei doi fizicieni folosesc fizica cuantică pentru a examina relaţia dintre mintea conştientă şi mintea inconştientă (inconştientul) şi pentru a studia liberul arbitru.ccc

Cum interacţionează mintea conştientă cu inconştientul

În fizica cuantică, un electron există sub formă de undă – el nu se află într-o stare fixă până când nu este măsurat. Măsurarea limitează funcţia de undă, despre care se spune că astfel „colapsează”. Martin consideră mintea inconştientă similară unui electron. Se află în diferite stări potenţiale, iar mintea conştientă acţionează ca un dispozitiv de măsurare care o fixează (cel puţin temporar) într-o anumită stare. Mintea conştientă anulează funcţia de undă a minţii inconştiente.

Liberul arbitru are un rol fundamental în tranziţia de la potenţialitate la actualitate şi invers”, a scris Francois Martin într-o altă lucrare intitulată Quantum Psyche: Quantum Field Theory of the Human Psyche (Psihicul Cuantic: Teoria câmpului cuantic al psihicului uman), publicată în 2005, în NeuroQuantology.

Conform acestei teorii, există un proces cuantic care apare între diferitele părţi ale minţii umane. Dar acest proces se extinde dincolo de mintea unei persoane până la evenimente ce ţin de sincronicitate. Martin şi Carminati se întreabă dacă nu cumva mintea unui individ este conectată la un inconştient colectiv prin fenomenul de entanglement cuantic (fenomen cuantic în care stările cuantice ale mai multor obiecte sau particule elementare diferite sunt „conectate” între ele – n.r.).

Cum pot fi conectate două sau mai multe persoane

Cercetătorii explică entanglementul cuantic ca pe un fenomen în care perechi sau grupuri de particule care au fost în contact una cu cealaltă par să rămână conectate chiar şi după ce s-au despărţit şi se află la distanţe mari unele de altele. Atunci când se acţionează asupra uneia dintre particule, au fost observate modificări corespunzătoare care apar în starea celeilalte particule.

Analogia pentru psihicul uman aflat într-o stare cuplată este o familie nucleară, în care toate elementele familiei rămân legate între ele prin interacţiunea constantă, fie ea emoţională, financiară, sau socială care apare ca urmare a faptului că membrii familiei trăiesc în aceeaşi reşedinţă”, scrie Martin în lucrarea sa din 2005.

Un exemplu de entanglement între doi indivizi ar fi legăturile care continuă să existe între copiii care devin adulţi şi părinţii care îmbătrânesc; într-un astfel de caz nu mai există nici o reşedinţă comună, nici o dependență financiară sau de altă natură, dar conexiunea poate continua să existe la distanţe mari şi pentru multe decenii. Corelaţia dintre indivizi aparent deconectaţi este foarte bine reprezentată de conceptul de entanglement cuantic între două sau mai multe minţi umane.”

Transfer de informaţii cuantice

Martin recunoaşte că ipoteza lui necesită investigaţii ulterioare – există încă multe de descoperit în domeniul fizicii cuantice în ceea ce priveşte particulele, ca să nu mai vorbim de psihicul uman. Garret Moddel, profesor de inginerie la Universitatea din Colorado care a lucrat mult în domeniul mecanicii cuantice, a explicat cât de uşor poate fi simplificat entanglementul. Efectul „este unul foarte subtil. Nu este un efect de cauzalitate, ci un efect de corelare. Pentru a arăta care este diferenţa dintre cele două este nevoie de o explicaţie destul de detaliată”.

Oamenii tind să creadă că entanglementul cuantic înseamnă că atunci când agit o particulă, voi putea vedea efectul pe o alta, dar nu este aşa”, a afirmat el.
Nu există nicio indicaţie că informaţiile pot fi comunicate prin entanglement – sau cel puţin nu în modul în care ne gândim la „informaţii” din perspectiva fizicii clasice.

În informaţia clasică există un sistem binar de biţi, care poate avea doar două valori: 0 sau 1. „Un bit cuantic (în formă prescurtată qu-bit) poate lua simultan valorile 0 şi 1”, au explicat Martin şi Carminati. Qu-biţii sunt într-o superpoziţie în care se află în ambele stări în acelaşi timp.

O etapă preliminară către stocarea datelor cuantice a avut loc în 2008, când oamenii de ştiinţă au transferat o stare de superpoziţie de la un qu-bit la altul. Carminati şi Martin au scris: „Presupunem că sistemele mentale propuse iniţial de Freud, adică inconştient, preconștiinţa, conştiinţa, sunt alcătuite din qu-biţi mentali. Ele sunt seturi de qu-biţi mentali.” Cercetătorii susţin că aceste niveluri diferite de conştiinţă se află în starea de entanglement cuantic.

Entanglementul dintre mintea conştientă şi inconştientul colectiv (al persoanelor cu care avem legături emoţionale etc.), explică acele coincidenţe în care psihicul a două sau mai multe persoane par a fi conectate. Dar mintea conştientă se află de asemenea într-o stare de entanglement cu materia, astfel explicându-se coincidenţele în care lumea fizică din jurul nostru pare să reflecte gândurile noastre, au continuat cei doi cercetători.

Evenimentele ce ţin de sincronicitatea dintre minte şi domeniile materiale pot fi văzute ca o consecinţă a entanglementului cuantic dintre minte şi materie. Pentru noi, domeniul mental şi cel material al realităţii vor fi considerate aspecte sau manifestări ale unei singure realităţi fundamentale în care mintea şi materia sunt neseparate”, au notat cei doi.

Pentru ei, existenţa sincronicităţii respinge punctul de vedere strict materialist: „Proiecţia subiectivităţii noastre în mediul în care trăim (fenomene de sincronicitate…), în acord cu mecanica cuantică, respinge ipoteza locală (fiecare individ este în bucata sa de spaţiu-timp), precum şi ipoteza realistă (obiectul are o realitate bine definită independentă de subiectul care îl observă).

Comportamentul colectiv, global

Martin şi Carminati încheie cu o trimitere la condensatul Bose-Einstein (BEC). Encyclopedia Britannica defineşte BEC ca fiind „o stare a materiei în care atomi diferiţi sau particule subatomice, răciţi până aproape de zero absolut… fuzionează într-o singură entitate mecanică cuantică.”

Carminati şi Martin au scris: „La final permiteţi-ne să menţionăm un efect cuantic care poate avea consecinţe importante în fenomenele mentale, de exemplu în ceea ce priveşte conştientizarea (sau apariţia conştiinţei). Este această stare de condensare Bose-Einstein cea în care fiecare particulă îşi pierde individualitatea în favoarea unui comportament colectiv, global.”

sursa-yogaesoteric.net


ccc

7 semne distincte ale maturității emoționale


Când vorbim despre inteligența emoțională și păstrarea echilibrului emoțional este firesc să ne referim la rezultatul acestor două procese: maturitatea emoțională. Maturitatea emoțională este una dintre cheile principale pe care le dobândim pe parcursul vieții, care influențează cine suntem noi înșine și relațiile cu cei din jur.inteligenta-emotionala
Recunoașterea emoțiilor și echilibrarea lor sunt cele două aspecte principale ale gestionării efective a emoțiilor. A ști să facem aceasta este important deoarece, în fond, suntem ființe emoționale. Maturitatea emoțională, asemeni altor tipuri de maturitate, se dezvoltă în timp, dar cu toate acestea nu are nimic de-a face cu vârsta. Trecerea timpului și experiențele vieții ne definesc ceea ce suntem și ceea ce simțim. Înțelegerea a ceea ce însemnă maturitate emoțională reprezintă un pas important în dobândirea ei:

1. Să ne permitem să fim vulnerabili

Adesea, ca o măsură de apărare, construim ziduri în jurul sentimentelor noaste pentru ca oamenii să nu le observe. Recurgem la asemenea camuflări emoționale, de exemplu, pentru a ne proteja după o despărțire. Sau pentru a nu ne da voie să sperăm într-o situație, de teama de a nu fi dezamăgiți.

Atunci când atingem un nivel înalt de maturitate emoțională, aceste ziduri pe care le-am construit de-a lungul timpului, pentru a ne ascunde în spatele lor, se năruiesc. Nu ne va mai fi teamă să iubim, întrucât știm că suntem capabili să depășim situația în cazul unei eventuale despărțiri. Ne putem permite să fim plini de speranță, de optimism, chiar și cu riscul unei posibile dezamăgiri, deoarece știm că viața merge mai departe.

2. Compasiunea

Compasiunea față de cei din jur presupune în primul rând să nu îi judecăm. A avea compasiune presupune să putem lăsa deoparte convingerile și prejudecățile personale și să urmărim să empatizăm cu cei din jurul nostru și să-i ajutăm.Compasiune (Adina Amironesei)

3. Separarea între sentimente și reacție

Unul dintre cele mai importante aspecte ale maturității emoționale este capacitatea de a ne conștientiza emoțiile înainte de a sări să reacționăm. De exemplu, a intra imediat într-o stare defensivă sau a ne simți ofensați nu sunt răspunsuri emoționale mature. Desigur, unele afirmații sunt în mod flagrant ofensatoare sau lipsite de respect, dar indiferent de gravitatea situațiilor cu care ne confruntăm, cheia constă, de fapt, în reacția noastră. De exemplu, să presupunem că cineva face o remarcă jignitoare la adresa dumneavoastră. În loc de a sări imediat la contraatac, țipând și aruncându-i cuvinte grele, așa cum poate v-ar veni, ridicați din umeri la comentariul său răutăcios și subliniați încercarea lui de a fi meschin.

4. Să ne conștientizăm convingerile proprii

Oricât ar susține cineva că este imparțial, în realitate, fiecare dintre noi are propriile opinii și convingeri. Fie că este vorba de o convingere morală, socială sau născută din experiență, toate acestea au apărut dintr-un motiv anume. Cheia ieșirii de sub condiționările lor este a le conștientiza și accepta, urmărind să nu ne lăsăm influențați în aprecierea situațiilor de modul în care ele ne fac să simțim.

Este important să învățăm din fiecare experiență pe care o avem – experiențele sunt cel mai bun profesor. A renunța complet la a lua în seamă instinctele pe care le-am dezvoltat de-a lungul timpului reprezintă o irosire a acelor experiențe. Dar a le lăsa să determine în totalitate cine suntem și cum gestionăm situațiile cu care ne confruntăm, este de asemenea o mare pierdere.Emotions_faces_web

5. Conștientizarea și acceptarea greșelilor pe care le facem

Nimeni nu este perfect. De câte ori ați auzit asta? Până la un punct, a greși este inerent naturii umane. Dar în loc de a ne acuza pentru fiecare scăpare, să urmărim să învățăm din greșelile pe care le facem. Acceptarea faptului că am greșit, înțelegerea cauzei care a generat greșeala și a acționa pentru a preveni repetarea ei – acești pași nu se aplică numai la serviciu, ci şi în viața de zi cu zi, în relațiile cu ceilalți.

6. Să știm când și cum să cerem ajutor

Cel mai important aspect al maturității emoționale este să știm când ceva e prea mult. Există situații în viață în care oricât am încerca să ne controlăm și să ne echilibrăm emoțiile, suntem depășiți de intensitatea lor. Acest lucru este, de asemenea, în natura noastră. Cum și când cerem ajutorul celor din jur reprezintă un foarte bun indicator al nivelului de maturitate emoțională. A aștepta până când ajungem în stări profund nocive și a face în treacăt aluzii vagi cum că am avea nevoie de ajutor, sau a ne plânge continuu la toate cunoștințele noastre sunt semne clare de imaturitate emoțională.

7. Să știm când să mergem mai departe

Este necesar să înțelegem când anume nu mai avem ce aștepta de la o situație, când aceasta a ajuns la final. Deși poate fi dificil să renunțăm la ceva, pur și simplu există situații, persoane sau lucruri de care trebuie să ne desprindem și să le lăsăm să iasă din viața noastră.sol-man_walking-grey

Oricât de multă dragoste, muncă sau pasiune vom pune în joc, nu vom putea rezolva anumite situații. Este necesar să acceptăm că au ajuns la final și pur și simplu să știm când să mergem, cu curaj, mai departe. A merge mai departe fără însă a încerca măcar să găsiți o soluție, este la fel de greșit cu a rămâne prea mult agățați de ceva. Există un echilibru și acesta vine doar învățând din experiențele de viață.

Sursa-yogaesoteric.net


cropped-2560x1440-white-solid-color-background1.jpg
click aici