Emoţiile sunt ca banii


Veţi spune că e o aberaţie. Nu cred.Si banii şi emoţiile,circulă.Si una şi alta te îmbogăţesc,iar când lipsesc esti sărac. Intr-o zi,la radio,am auzit un călugăr ce zicea:”Banul e cea mai bună slugă şi cel mai rău stăpân.”Are dreptate. Dacă banul e în slujba ta,îl vei folosi întru ajutorul tău si al celorlalţi.Dacă e stăpânul tău,toate gândurile şi acţiunile tale vor fi în slujba lui.

La fel e şi cu emoţiile.Dacă nu te vor stăpâni,te vei putea bucura de ele şi le vei putea împărţi şi cu alţii. Noi facem o mare eroare: când vorbim de inimă,de suflet ,de iubire,le echivalăm cu emoţiile noastre.Emoţiile şi sentimentele noastre sunt emise de mintea noastră şi transmise trupului nostru,ca o traducere a semnalelor transmise atât de suflet, prin intermediul inimii noastre spirituale,cât si de ego,cel născut de chiar mintea noastră mică.Iubirea este Adevărul Luminii din care sufletele s-au desprins.Sufletul nu are emoţii.El este iubire şi se manifestă prin inima noastră spirituală care este un loc geometric al infinitului.

Un om care intră în legătură cu sufletul său prin intermediul inimii spirituale va fi decis să traiască Adevăr şi să fie locuit de Iubire. Si va fi asemenea omului bogat,care,nefiind sluga banului se va ajuta şi îi va ajuta pe cei în nevoie ori va construi centre de sănătate şi şcoli din surplusul de bani.

Omul se sperie şi zice:” ce iubire e aia fără emoţii şi sentimente?”

Nu e aşa. Un om locuit de iubire va şti ,prin ascultarea glasului inimii,să pună raţiunea la treabă pentru a nu fi condus de emoţii.Va şti să se bucure de emoţiile ce traduc cuvântul sufletului şi să le lase la oparte pe cele „vorbite” de ego.

Un asemenea om bogat devine Maestru spiritual.Drumul Luminii este unul îngust şi întunecos. Ce oximoron!? Da,căci lumina care ne ajută să vedem în întunericul fizic,deşi e o descoperire minunată,nu e Lumina.Ceva apropiat ar fi lumina soarelui,dar nici pe aia n-o putem suporta cu ochiul liber.

Drumul ăsta întunecat trece ,adesea,prin birouri intens luminate,prin scene de spectacol,prin saloane de spital,prin celule de închisoare.Pentru fiecare e unic.Câns alegi să-l străbaţi conştient,îl întâlneşti pe Maestru.Ce face Maestrul? Iţi dă iasca,bucata de cremene şi opaiţul.Ba,ţi-l mai şi aprinde prima oară.Si te învaţă cum să-l aprinzi.Greşeala pe care majoritatea discipolilor o fac este că vor ca Maestrul să vină cu fiecare şi să le aprindă opaiţul ori de ce ori se stinge.Când se simt singuri pe cărare,îl ponegresc şi îl judecă.

Nu ne place Adevărul.Preferăm confortul emoţiilor pe post de iubire şi senzaţia de control pe care ne-o „gogoşăreşte” ego-ul.Ne place să mâncăm spanac,dar nu ne place să-l spălăm frunză cu frunză.Ne place să mâncăm urzici,dar nu le curăţăm,că ustură. Vrem Iubire şi Adevăr,dar ne e frică de faptul că nu vom mai trăi emoţii şi sentimente.Si atunci zicem că Maestrul sau Dumnezeu sunt de vină.

Nu merită  să străbaţi calea asta îngustă şi întunecată,doar ca să poţi spune versuri de genul:

„Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece”

De aia zic:emoţiile sunt ca banii!

autor-Ion Gyuri Pascu

Darul iubirii -Ramtha


„Cea mai purã formã de iubire este libertatea vointei, pe care Tatãl a dat-o fiecãruia dintre voi, pentru ca, exercitându-vã acea vointã, sã explorati dimensiunile gândului ori sã vã extindeti într-o mãretie, extinzând astfel mintea lui Dumnezeu.“— Ramtha

Dumnezeu nu e separat de voi. Voi si cu el sunteti acelasi lucru. Vointa voastrã e vointa lui. Ceea ce vreti sã faceti este ceea ce numiti providenta divinã, vointa divinã. Asa cã voi nu sunteti niciodatã în conflict cu destinul, cãci destinul nu este prestabilit; el este stabilit în întregime de voi. Tot ce gânditi creeazã momentele voastre urmãtoare. Fiecare moment Acum, pentru voi, este pur si simplu produsul gândurilor pe care le-ati avut cu câteva momente mai înainte. Aceasta este stiinta lui Dumnezeu. Singurul lucru pe care Dumnezeu îl voieste pentru voi este sã experimentati totalitatea vietii care este el, corespunzãtor cu sentimentele din sufletul vostru. De ce? Ca sã ajungeti sã întelegeti ce este bucuria si sã întelegeti iubirea neconditionatã pe care o are Dumnezeu pentru voi si pentru tot ce este viatã.

Dacã simtiti cã sunteti certati cu Dumnezeu, poate cã ar trebui sã vã reconstruiti imaginea a ceea ce este Dumnezeu, cãci vã spun cã, dacã trebuie sã vã luptati cu el, el nu este atoateiubitor. La început, când Tatãl si-a contemplat sinele sãu preasplendid, s-a extins în splendoarea luminii. Din acea expansiune în luminã, fiecare dintre voi ati devenit Dumnezeu.

Pentru ca Dumnezeu sã fie o unicitate vesnic în extindere, prin gândurile voastre contemplatoare, a trebuit ca fiecãruia dintre voi sã vi se dea puterea de a crea în mod unic, din gândul care este el. Si a fãcut acest lucru, dându-vã actiunea numitã liberul arbitru. Principiul vointei v-a fost dat fiecãruia dintre voi, ca sã fiti unici si suverani, sã fiti creatorii propriului vostru adevãr, suverani în întelegerea voastrã. Ceea ce vã dã esenta divinã este faptul cã aveti libertatea sã adoptati si sã experimentati orice gânduri doriti. Si aceastã esentã divinã, numitã liberul arbitru, este iubirea. Este darul de iubire al lui Dumnezeu, pentru fiecare dintre voi. Fiecare dintre voi are esenta divinã a vointei, ca sã aveti libertatea de a crea în mod unic orice ideal pe care îl imaginati prin gând.

Iubirea în forma ei supremã este dorinta Tatãlui de a permite vietii care este el o continuitate, prin fiecare dintre voi. Cea mai purã formã de iubire este liberul arbitru, pe care Tatãl v-a dat-o fiecãruia dintre voi, pentru ca, exercitând acea vointã, sã explorati dimensiunile gândului si sã vã extindeti într-o mãretie, extinzând astfel mintea lui Dumnezeu.

Liberul arbitru vã dã o unicitate – si totusi, o stare de unire cu Tatãl – care permite proceselor voastre de gând sã aibã propriul lor curs creator. Si în fiecare moment pe care îl creati prin contemplarea si extinderea propriilor voastre gânduri, imitati aceeasi iubire pe care Tatãl a avut-o pentru sine, când v-a creat pe voi întru fiintã, cãci creatia este actul de a aduce iubirea dinlãuntrul vostru într-o formã unicã, liberã în miscare si creatoare, care va trãi mai departe, în eternitate.

De la momentul ilustru al nasterii voastre, Tatãl a dat fiecãruia dintre voi, prin iubire purã, neconditionatã, acest legãmânt: Orice gândesti, orice doresti, Tatãl va deveni. Prin acest legãmânt – care încã mai este si va fi întotdeauna – fiecare dintre voi ati devenit mostenitorii totalitãtii a ceea ce este Tatãl. Astfel, Tatãl vã dã întotdeauna tot ce a devenit el, pentru ca voi sã puteti experimenta si întelege totalitatea vietii care este el. El este baza pe care se împlinesc visele voastre. Dar cine este visãtorul? Voi. Si din ce sunt fãcute visurile voastre? Din gând, din Dumnezeu, din viatã.

Puteti sã luati din totalitatea de gând care este Dumnezeu si sã creati orice adevãr, orice atitudine, orice dorintã pe care o aveti. Orice adevãr sau atitudine creati în procesele voastre de gândire, Dumnezeu, viata devine imediat acel lucru. Si orice ideal de gândire ati dori, Tatãl îl manifestã liber în materia care este, pentru ca voi sã îl puteti experimenta.

Ca sã vã dau un exemplu de iubirea lui Dumnezeu pentru voi, sã analizãm o creaturã numitã sarpele, un ideal creat de un Dumnezeu, în scopul prelungirii vietii într-o ramurã a vietii. Aceastã creaturã are un corp lung, suplu, cu multi muschi si multe oase. Se deplaseazã foarte rapid si are un cap foarte mare, cu colti care înteapã – ca singur mijloc de apãrare. Desi muscãtura lui poate sã doboare un om foarte mare în câteva clipe, oricine poate sã taie sarpele în bucãtele sau sã îl zdrobeascã cu usurintã. Si acum, sã luãm doi Dumnezei. Primul, care are o minte stiintificã, vede sarpele ca pe o creatie minunatã, pentru cã se poate deplasa foarte rapid, chiar si fãrã picioare – si are un tipar si o culoare frumoasã pe piele si un schelet minunat, care pare sã se continue la nesfârsit. Apare al doilea Dumnezeu si spune cã sarpele e hidos si rãu, cã e o creaturã oribilã, pentru cã are o muscãturã periculoasã si poate sã ucidã un om.

Pentru Tatã, starea de Eu din tot ce este viatã, toate lucrurile sunt pure în starea lor de a fi. Toate lucrurile sunt inocente, în modul lor de a exprima viata care este. Doar atitudinea fiecãrei entitãti fatã de ceva face acel lucru frumos sau rãu, urât. Numai noi, Dumnezeii – care avem capacitatea creatoare de a lua din gândul care este Tatãl, de a îl contempla si de a îl modifica – suntem cei care judecãm ceva care este chiar pur si inocent ca fiind altceva decât o fiintã.

Cât de mare este iubirea lui Dumnezeu, care este substanta vitalã care este sarpele, care vã dã vouã, cea mai mãreatã creatie a lui, dreptul sã vã exprimati atitudinea si vointa asupra sarpelui, în orice fel alegeti. Iubirea pe care sursa vietii o are pentru voi este atât de mare, încât aceasta va deveni orice lucru pe care îl doriti prin gând. Tatãl va fi orice doriti ca el sã fie. Vã va da voie sã îl modificati în orice fel doriti sã-l modificati. Viata care este el va deveni rea sau urâtã sau vulgarã, sau va ajunge pe culmile frumusetii – cum vreti sã o vedeti.

Si nu este acesta un lucru minunat, cã Tatãl devine orice percepeti si doriti ca el sã fie, pur si simplu prin capriciile proceselor voastre de gândire? Chiar asa este. Asta e iubire.
Puteti face cu gândul orice vreti, cãci iubirea Tatãlui pentru voi e neclintitã. Indiferent cât de rea sau de decãzutã percepeti a fi viata care este Dumnezeu, pentru el, tot el este. Tot Dumnezeu este.

Tot purã, si tot iubitã este. Promisiunea aceasta nu poate fi desfãcutã, cãci Tatãl este el în întregime, fãrã atitudini; el este, pur si simplu. Iubirea dintre voi si Dumnezeu nu are nicio conditie. Dacã Tatãl v-ar fi cenzurat în vreun fel gândurile sau v-ar fi oprit de la a experimenta totalitatea vietii care este el, atunci nu ati avea libertatea de a îi continua expansiunea în eternitate.

Nici nu ati dobândi întelepciunea din aventurile voastre, în gânduri, ca sã întelegeti iubirea si bucuria care este Tatãl cu adevãrat, în starea sa supremã de a fi. Dumnezeu vã iubeste cu libertatea completã ca voi sã faceti cum vreti, cãci vointa voastrã este vointa lui. Acesta e legãmântul între Dumnezeu si fiii sãi, între Dumnezeu si el însusi. Orice faceti, oriunde în el vã aventurati, întotdeauna sunteti iubiti. El vã dã voie sã faceti orice doriti, cãci stie cã sunteti continui, cã nimic nu poate sã vã ia de la el. Tatãl n- a creat nimic care sã-i fie superior si care sã poatã vreodatã sã vã îndepãrteze forta vietii, asa cã veti exista, întotdeauna. Si când viata voastrã aici s-a petrecut, va mai fi o alta, cu libertatea de a o crea asa cum alegeti.

Veti trãi aceastã viatã si toate cele care vor veni dupã vointa voastrã. Iar ceea ce v-a dat libertatea sã faceti acest lucru este ceea ce vã iubeste, ceea ce se numeste Tatãl vostru, Dumnezeu Atotputernicul, iubitorul tuturor lucrurilor. Sunteti entitãti libere. Cum? Prin puterea numitã lliberul arbitru si prin capacitatea numitã iubire.

„Nu existã vointa lui Dumnezeu, în afara propriei voastre vointe divine. Dacã Dumnezeu ar fi vrut ca viata sã fie lumescul unei expresii singulare, nu v-ar fi creat pe voi întru fiintã, nici nu v-ar fi dat vointa, ca sã vã exprimati propria unicitate, intentionatã.“
(sursa -Ramtha, Cartea alba)

Sa va fie de folos oameni frumosi!
Psiholog Psihoterapeut Recatej Luana Luminita
sursa-luminasufletuluitau.ro

Vindecarea cea mai profundă


Iertarea autentică este unul din cele mai vindecătoare şi mai eliberatoare daruri pe care ni le putem face vreodată. O viaţă trăită într-o iertare deplină este o viaţă trăită într-o graţie deplină.

Adevărata iertare presupune smerenie, dar o şi amplifică. Ea presupune să renunţi la indignarea pe care o consideri legitimă, la jocul acuzaţiilor şi la orgoliul de a şti că tu ai dreptate. Presupune să fii dornic să renunţi la statutul de victimă, să îţi îmblânzeşti atitudinea şi să îţi deschizi inima. Abia atunci apare prezenţa palpabilă a graţiei, care susţine şi dă putere cuvintelor „te iert”.

Acesta este începutul procesului de vindecare. Adeseori, noi facem greşeala să credem că iertăm pe altcineva de dragul lui. În realitate, atunci când iertăm noi ne eliberăm de povestea de care ne-am agăţat vreme îndelungată şi de conştiinţa asociată cu ea. De aceea, în final noi suntem cei care ne simţim eliberaţi.

Experienţa m-a învăţat că există trei aspecte ale iertării. Pe de o parte, noi trebuie să ne dorim sincer să ne eliberăm de ataşamentul faţă de povestea pe care ne-am repetat-o mult timp, să ne recunoaştem aroganţa şi să ne eliberăm de ea. Trebuie să renunţăm la falsa moralitate şi la „plăcerea” pe care ne-o produce gândul că suntem superiori, că avem dreptate şi că suntem un fel de sfinţi.

În al doilea rând, trebuie să recunoaştem cu sinceritate că sub aroganţa noastră se ascunde o durere reală care doreşte să fie vindecată. În acest scop, trebuie să ne deschidem suficient de mult pentru a permite ieşirea la suprafaţă a vechilor sentimente pe care le-am suprimat, astfel încât acestea să devină manifeste. Aceste emoţii, cuvinte şi fragmente de conştiinţă rănită se ascund în spatele falsei armuri a nobleţei noastre aparente şi a acuzaţiilor pe care i le aducem celeilalte persoane. Toată această durere este sinceră şi trebuie eliberată (scoasă la suprafaţă).

În al treilea rând, dacă ne-am manifestat plenar durerea, inima noastră este suficient de deschisă pentru a-şi învăţa lecţia oferită de această situaţie (nu există nicio circumstanţă exterioară care să nu conţină în sine o lecţie). Ea ne ajută să înţelegem ce a simţit cealaltă persoană în timpul acestei experienţe şi faptul că ea a făcut ce a ştiut mai bine în circumstanţele date, ţinând cont de condiţionarea şi de propriile sale dureri din trecut. Odată eliberată propria noastră durere, inima noastră este suficient de deschisă pentru a simţi şi pentru a înţelege durerea celuilalt.

Adevărata iertare se naşte din această înţelegere şi din această compasiune. Ea apare în mod natural, aproape inevitabil, şi este complet necondiţionată. Atunci când îţi eliberezi toate emoţiile refulate şi înmagazinate, iertarea se grăbeşte să umple locul rămas gol din conştiinţa ta, ca o expresie naturală a graţiei. Ea te eliberează complet de povestea durerii tale şi îţi permite să îţi continui viaţa într-o stare de libertate.

Într-adevăr, iertarea poate fi o cale către eliberare, dacă eşti dispus să renunţi la aroganţa ta, să te deschizi şi să eliberezi durerea înmagazinată în tine, lăsând compasiunea ta naturală să iasă la suprafaţă. Cheia întregului proces este smerenia, căci nu putem vorbi de o iertare sinceră fără umilinţă.

Nimeni nu poate trece direct la iertare fără a trece prin acest proces de eliminare a emoţiilor negative înmagazinate, căci conştiinţa asociată cu problemele nerezolvate rămâne în interiorul corpului şi continuă să aibă o viaţă a ei, separată de restul conştiinţei. Consecinţele acestei conştiinţe pot fi devastatoare.

Oamenii pornesc cu naivitate de la premisa că pot evita confruntarea cu problemele lor din trecut şi cu durerile provocate de traume, că pot circumscrie vindecarea şi eliminarea cuvintelor şi conştiinţei asociate cu acestea, trecând direct la iertare. Ei se amăgesc singuri, crezând că procesul de vindecare va începe automat de îndată ce au rostit cuvintele de iertare şi că pot deveni curaţi ca lacrima atât timp cât îşi oferă iertarea „sinceră”. Personal, numesc acest proces „pseudo-iertare”.

De regulă, cei cu care discut astfel sfârşesc prin a recunoaşte că adevărata vindecare nu se poate produce decât prin scoaterea la lumină şi eliminarea durerii din adâncuri, chiar dacă acest lucru presupune conştientizarea unor emoţii foarte intense şi rostirea unor cuvinte grele. Odată exprimate, aceste emoţii şi aceste cuvinte dispar fără urmă, pe când atât timp cât rămân în subconştient continuă să genereze efecte. Pentru ca iertarea să producă efecte terapeutice reale, tu eşti cel care trebuie să fie sincer şi liber.La început, lucrul cu iertarea este întotdeauna direcţionat în afară. Noi simţim nevoia să ne eliberăm de acele dureri pe care ni le-au provocat alţii, viaţa sau chiar Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ne proiectăm acuzaţiile în exterior, asupra altor persoane sau asupra
circumstanţelor exterioare.

În timp, ajungem să constatăm însă că nu mai avem pe cine să dăm vina şi simţim nevoia să privim în interiorul nostru, pentru a scoate la lumină diferite lucruri pe care le-am făcut şi de care nu ne simţim deloc mândri. Viaţa ne impune să examinăm cuvintele pe care le-am rostit şi pe care am dori să le luăm înapoi, sau acţiunile pe care le-am comis şi pe care am ajuns să le regretăm amarnic.

Cei mai mulţi dintre oameni sunt mult mai duri cu ei înşişi decât cu persoanele dragi. De multe ori, nu ne vine deloc greu să îi iertăm pe ceilalţi şi să ne detaşăm de rănile produse de aceştia, dar atunci când vine vorba de iertarea de sine, ne dovedim adeseori severi şi plini de cruzime, într-o măsură mult mai mare decât atunci când avem de-a face cu alţi oameni. Este ca şi cum ne-am juca de-a Dumnezeu, judecându-ne singuri. Şi totuşi, pentru ca procesul de vindecare să se poată produce, noi trebuie să ne iertăm pe noi înşine.

Vindecarea cea mai profundă derivă întotdeauna din iertarea de sine. A sosit timpul să îţi oferi acest dar. Vei constata că dacă eşti capabil să te ierţi pe tine însuţi, iertarea celorlalte persoane va veni de la sine, în mod natural şi fără niciun efort. În final, viaţa trăită în oceanul acceptării şi al compasiunii ţi se va părea la fel de naturală ca şi respiraţia.

Brandon Bays – Libertatea este