Desiderata


Treci cu calm prin zgomote și graba si adu-ti aminte cum ar putea fi pacea in liniște. Pe cât posibil împacă-te bine cu toată lumea, fără a fi însă supus.

http://bit.ly/2Cz43uZ

  • Rostește-ti adevarul încet si clar si asculta-i pe ceilalți chiar si pe cei plicticoși si pe cei ignoranți caci ai si ei povestea lor.
  • Evita persoanele gălăgioase si agresive, ele sunt insulte aduse spiritului.
  • Daca te compari cu ceilalți poti deveni înfumurat si acru căci întotdeauna vor fi persoane mai bune si mai rele decat tine.
  • Bucura-te atat de realizările cat si de planurile tale.
  • Fii întotdeauna interesat de cariera ta, oricât de umila ar fi; ea e adevărata avere in norocul schimbător al vietii.
  • Învață sa fii precaut in afaceri, caci lumea e plina de înșelăciune.
  • Dar asta sa nu te împiedice sa vezi virtutea acolo unde exista, multe persoane se zbat pentru idealuri inalte si peste tot viata e plina de eroism.

peace and quiet SS

  • Fii tu însuți. Si mai ales nu te preface ca ții la cineva.
  • Nu fi cinic in iubire, caci ea este perena ca iarba, in fata tuturor deșertăciunilor si deziluziilor.
  • Aduna cu grija experiența anilor si renunță de bunăvoie la tinerețe.
  • Întărește-ti spiritul ca sa te apere in fata nenorocirii. Dar nu te lasa amăgit de iluzii.
  • Multe temeri se nasc din oboseala și singurătate.
  • Dincolo de disciplina necesara, fii blând cu tine însuți.

kindness-heart-image-orgspring

  • Ești un copil al universului, asa cum sunt copacii si stelele; ai dreptul sa fii aici.
  • Si chiar daca iti este sau nu clar, nu exista nici o îndoială ca universul se desfășoară asa cum trebuie.
  • Fii in relații bune cu Dumnezeu, oricare ar fi forma sub care ti-L imaginezi si oricare ar fi munca si aspirațiile tale, păstrează-ti sufletul curat in agitația confuza a vieții.
  • Lumea e totuși frumoasa, cu toate perfidiile ei, cu toate înșelăciunile si visele ei sfărâmate.
  • Fii atent. Încearcă sa fii fericit.

Autor-Max Ehrmann


Doneaza
Daca vrei sa (iți) faci o bucurie apasă butonul

ccc

Nemulțumirea atrage greșeala. Este ca şi cum omul s-ar sabota pe el însuşi


– Părinte, cui se datorează cârtirea şi cum poţi scăpa de ea?
– Ea se datorează ticăloşiei omului şi este alungată cu doxologie. Cârtirea naşte cârtire, iar doxologia naşte doxologie. Când cineva nu cârteşte pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăveşte pe Dumnezeu, atunci diavolul plesneşte şi se duce la altul care cârteşte, pentru a-i încurca aceluia şi mai mult lucrurile. Deoarece, cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine.
http://bit.ly/2Cz43uZ
Uneori ne fură aghiuţă şi ne face să nu ne mulţumească nimic, în timp ce te poţi bucura de toate duhovniceşte cu doxologie, primind astfel binecuvântarea lui Dumnezeu. Iată, cunosc pe cineva acolo în Sfântul Munte care, atunci când plouă şi îi spui „iarăşi plouă”, începe: „Da, plouă mereu. O să putrezim de atâta umezeală”. Dacă după puţin timp se opreşte ploaia şi îi spui: „Ei, nu a plouat atât de mult”, acela începe iarăşi: „Da, ploaie a fost asta? O să se usuce pământul”. Şi nu se poate spune că nu este sănătos la minte, ci pur şi simplu s-a obişnuit să cârtească. Să fie om raţional şi să gândească astfel de neghiobii!


Cârtirea atrage blestemul. Este ca şi cum omul s-ar blestema pe sine însuşi, după care vine urgia lui Dumnezeu. În Epir am cunoscut doi ţărani. Unul era familist şi avea vreo două ogoraşe, şi întotdeauna pe toate le încredinţa lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. „Voi face atât cât voi apuca”, spunea el. Uneori o parte din snopii de grâu ce rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii pentru că nu apuca să îi strângă, iar pe alții îi împrăştia vântul. Dar pentru tot ce se petrecea spunea: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” şi toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci, etc. şi nu avea nici copii. Dacă îl întrebai „Cum îţi merge?”, răspundea: „Lasă-mă, nu mă întreba!”, niciodată nu spunea: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, ci mereu cârtea. Şi să vedeţi ce i se petrecea, uneori îi murea vaca, alteori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar procopseală nu făcea.
basket blur boy child
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com
De aceea spun că doxologia este un lucru mare. Depinde de noi să gustăm sau nu binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu. Dar cum să le gustăm, dacă atunci când Dumnezeu ne dă, de pildă, banane, noi ne gândim ce mâncare bună mănâncă cutare bogătaş? Câţi oameni nu mănâncă numai posmag, dar zi şi noapte slavoslovesc pe Dumnezeu şi se hrănesc cu dulceaţă cerească! Aceşti oameni dobândesc o sensibilitate duhovnicească şi cunosc mângâierile lui Dumnezeu. Dar noi nu le înţelegem pe acestea, deoarece inima noastră ni s-a învârtoşat şi nimic nu ne mai satisface.
Nu înţelegem că fericirea o aflăm în veşnicie şi nu în deşertăciune.
Sfântul Paisie Aghioritul


Doneaza
Daca vrei sa (iți) faci o bucurie apasă butonul

ccc

Cum oamenii își creează probleme singuri


„Veninul este în capul tău”. O parabolă despre cum oamenii singuri își creează probleme.

http://bit.ly/2Cz43uZ

În China antică, o fată proaspăt căsătorită trăia în casa soțului și avea grijă de acesta și de soacra sa. Tânăra soție era acuzată de către soacra sa pentru nenumărate lucruri care le făcea sau nu le făcea. Disperată de atâtea reproșuri, femeia a decis să scape de soacră. Fata a mers la un medic naturist și i s-a plâns:

  • – Nu mai pot trăi cu soacra mea. Mă înnebunește. Ai putea să mă ajuți? O să-ți plătesc bine.
  • – Ce pot face pentru tine?, a întrebat-o medicul.
  • – Vinde-mi otravă. O să-mi otrăvesc soacra și toate problemele mele vor dispărea, a răspuns femeia.

După ce a reflectat un timp îndelungat, medicul i-a răspuns: – Te voi ajuta. Dar trebuie să înțelegeți două lucruri. În primul rând, nu îți poți otrăvi soacra imediat, deoarece oamenii vor înțelege cu tu ai făcut acest lucru. Îți dau un tip de ierburi, care o vor ucide treptat, și nimeni nu va înțelege că a fost otrăvită. În al doilea rând, pentru a evita complet orice suspiciune la adresa ta, trebuie să nu mai fii furioasă pe ea, să înveți să o respectați, să o iubești, să o asculți și să ai răbdare. Atunci nimeni nu te va bănui pe tine când aceasta va muri.

Fata a fost de acord cu totul, a luat ierburile și a început să i le adauge treptat în mâncarea soacrei. În plus, ea a încercat să se controleze, să-și asculte soacra și să o respecte. Când a văzut cum s-a schimbat atitudinea soacrei sale față de ea, ea a început să o iubească din toată inima.

Soacra, la rândul ei, spunea tuturor că nora ei este cea mai bună, cum ar fi putut visa doar. Șase luni mai târziu, relația dintre ele a devenit aproape ca între o mamă de sânge și o fiică. Într-o zi, femeia a venit la medicul naturist și i-a spus: – În numele lui Dumnezeu, vă rog să-mi salvați soacra de otravă pe care i-am dat-o. Nu vreau să o omor. Ea a devenit cea mai bună soacră din lume și o iubesc ca pe mama mea.

Medicul a zâmbit și i-a răspuns: – Nu-ți face griji, nu ți-am dat nici o otrăvire, erau doar niște condimente pentru mâncare. Veninul era numai în capul tău și tu ai scăpat de el.

Înțelepciune chineză: „Suntem ceea ce credem. Ține minte asta!”.

sursa-povestiri.net


http://bit.ly/2Cz43uZ

Iubirea adevărată şi transcenderea dualităţii în relaţiile cu ceilalţi


Interviu cu Eckhart Tolle, realizat de Kim Eng
***

Kim Eng l-a întâlnit pe Eckhart Tolle în 1998. Născută în Vancouver, Canada, căutările spirituale ale lui Kim au început încă din anii ’80 şi au atins apogeul după întâlnirea cu Tolle. Ea este în prezent iubita şi asociata lui Tolle, purtându-i învăţăturile prin toată lumea. 

După şapte ani de antrenament spiritual intens şi de experienţe spirituale deosebite, Kim a  început să-i înveţe şi pe alţii cum să-şi descopere propriul învăţător şi vindecător interior. În calitate de consilier şi purtător de cuvânt, precum şi de mediator al workshop-urilor „Presence through Movement” („Existenţă prin Mişcare”), Kim şi-a dezvoltat propriile sale modalităţi de predare, urmărind procesul transformării conştiinţei prin integrarea spiritului, minţii şi a trupului.

***

În cadrul conferinţelor mele, una dintre întrebările cele mai frecvente este „Cum este să fii într-o relaţie de cuplu cu o fiinţă care are stări de iluminare?” De ce această întrebare? Probabil pentru că oamenii au o idee sau o imagine despre relaţia ideală şi vor să ştie cât mai multe despre aceasta. Probabil că mintea lor vrea să se proiecteze într-un viitor în care şi ei se vor afla într-o relaţie ideală prin intermediul căreia se vor putea regăsi.


http://bit.ly/2Cz43uZ


Cum este să fii în relaţie de cuplu cu o fiinţă care are stări de iluminare spirituală?

Atâta vreme cât am în minte ideea că „Am o relaţie” sau „Sunt într-o relaţie” nu contează cu cine, voi suferi. Acesta este un lucru pe care l-am învăţat. O dată cu conceptul de „relaţie” apar şi aşteptările, amintirile relaţiilor trecute, precum şi alte concepte mentale personale şi culturale condiţionate despre cum ar trebui să fie o „relaţie”. Noi vom încerca mai mereu să modelăm realitatea conform acestor concepte. Dar nu vom reuşi niciodată aceasta. Şi astfel vom suferi din nou. De fapt, adevărul este că nu există relaţii. Există numai momentul prezent, iar în momentul prezent există doar relaţionare. Modul în care relaţionăm cu ceilalţi sau, mai degrabă, cât de mult îi iubim pe ceilalţi, depinde de cât de goliţi suntem de idei, concepte şi aşteptări.

De curând l-am rugat pe Eckhart să ne spună câteva cuvinte despre căutarea „relaţiilor de iubire” de către ego. Conversaţia noastră a devenit repede una profundă, atingând unele dintre cele mai adânci aspecte ale existenţei umane.

Eckhart Tolle: Ceea ce în mod convenţional numim „iubire” este o strategie a ego-ului de a evita abandonul de sine. Cauţi pe cineva care să-ţi dăruiască ceva ce nu poţi avea decât în starea de abandon. Ego-ul foloseşte acea persoană ca înlocuitor pentru a evita necesitatea de a se abandona. Limba spaniolă este cea mai onestă în acest sens. În spaniolă se foloseşte acelaşi verb te quiero, atât pentru „Te iubesc”, cât şi pentru „Te doresc”. Pentru ego, a iubi şi a dori este acelaşi lucru, în timp ce iubirea adevărată nu are în ea dorinţă, ea nu doreşte să-şi posede şi nici să-şi transforme iubitul/iubita.

Ego-ul găseşte o fiinţă pe care o personalizează şi apoi o „face” specială. El foloseşte acea persoană pentru a-şi acoperi sentimentul constant de fundal de lipsă de conţinut, de „insuficient”, de mânie şi ură, care sunt strâns legate între ele. Acestea sunt faţete ale unui sentiment profund, înrădăcinat în fiecare fiinţă umană, care este inseparabil de starea egotică.
couple yelling at each other
Atunci când ego-ul personalizează ceva şi spune „iubesc” aceasta sau aceea, este vorba despre o încercare inconştientă a sa de a acoperi sau de a îndepărta sentimentele înrădăcinate care însoţesc întotdeauna ego-ul: lipsa de conţinut, nefericirea, sentimentul de insuficienţă, care este atât de familiar. O perioadă, această iluzie chiar funcţionează. Apoi, inevitabil, la un moment dat, persoana pe care am personalizat-o sau pe care am făcut-o specială în ochii noştri, încetează să mai funcţioneze ca o acoperire pentru durerea, ura, lipsa de conţinut sau nefericirea noastră, care îşi au toate originea în acel sentiment al insuficienţei sau incompletitudinii. Apoi, sentimentul care a fost ascuns iese la suprafaţă şi este proiectat asupra persoanei care a fost personalizată şi făcută specială – care am crezut că ne va „salva”. Dintr-o dată, iubirea se transformă în ură. Ego-ul nu realizează că ura este o proiecţie a suferinţei universale pe care o simţim în interior. Ego-ul crede că acea persoană ne cauzează durerea. El nu realizează că durerea este sentimentul universal de a nu fi conectat cu nivelul cel mai profund al fiinţei noastre – de a nu fi ceea ce suntem cu adevărat.
Obiectul iubirii este interschimbabil, la fel de interschimbabil ca şi obiectul dorinţei egotice. Unii oameni au multe relaţii. Ei se îndrăgostesc şi se „dezîndrăgostesc” de multe ori. Ei iubesc o persoană pentru un timp, până când acest lucru nu mai funcţionează, deoarece nicio persoană nu ne poate acoperi permanent suferinţa.
LONELINESS
Numai abandonul îţi poate da ceea ce cauţi în obiectul iubirii tale. Ego-ul spune că abandonul nu este necesar, pentru că „eu iubesc această persoană”. Acesta este un proces inconştient. În momentul în care acceptăm complet ceea ce se petrece, ceva din interiorul nostru scoate la iveală ceea ce a fost acoperit de dorinţa egotică. Este o pace interioară, intimă, o stare de nemişcare, de linişte, de tăcere şi sentimentul de a fi viu.

Esenţa fiinţei noastre este necondiţionată. Este ceea ce căutăm în obiectul iubirii noastre. Suntem noi înşine. Atunci când se petrece aceasta, apare o iubire complet diferită, care nu mai este subiectul iubirii/urii.Ea nu personalizează lucrurile sau persoanele, făcându-le speciale. Este absurd chiar şi să folosim acelaşi cuvânt pentru a o denumi. Se poate petrece ca şi în cazul unei relaţii normale de iubire/ură, să intrăm ocazional în starea de abandon. Uneori aceasta se poate petrece pentru perioade scurte de timp; putem  experimenta o iubire profundă, universală şi o stare de acceptare totală, care apare uneori la suprafaţa conştiinţei, chiar şi în relaţiile egotice. Dacă această stare de abandon nu este susţinută, ea va fi acoperită din nou cu vechile şabloane egotice. Deci, eu nu spun că iubirea adevărată, profundă nu poate fi prezentă ocazional, chiar şi într-o relaţie obişnuită de iubire/ură. Dar ea este rară şi de obicei durează foarte puţin.

Întotdeauna când acceptăm ceea ce se petrece, apare ceva mai profund. Altfel, suntem prinşi în capcana celor mai dureroase dileme, exterioare sau interioare, a celor mai dureroase sentimente sau situaţii; însă în momentul în care acceptăm ceea ce este, trecem dincolo de toate manifestările, le transcendem. Chiar dacă simţim ură, în momentul în care acceptăm că asta este ceea ce simţim, noi transcendem acest sentiment. El mai poate exista, dar dintr-o dată noi ne aflăm într-un „loc” mai profund, în care aceasta nu mai contează atât de mult. Întregul univers fenomenal există datorită tensiunilor dintre contrarii. Cald-rece, creştere-descreştere, câştig-pierdere, succes-eşec, aceste polarităţi fac parte din existenţă şi, desigur, din orice relaţie.

2yinyangill

Kim Eng: Atunci este corect să spunem că nu putem scăpa niciodată de polarităţi?

Eckhart Tolle: Nu putem scăpa de polarităţi la nivelul formei. Totuşi, le putem transcende prin abandon. Atunci când ne abandonăm fluxului vieţii, intrăm în legătură cu un nivel mai profund din interiorul fiinţei noastre, unde polarităţile nu există. Ele continuă însă să existe la nivelul exterior. Totuşi, chiar şi la acest nivel, ceva se modifică în modul în care polarităţile se manifestă în viaţa noastră atunci când ne aflăm într-o stare de acceptare sau abandon. Atunci polarităţile se manifestă mult mai blând.

Cu cât suntem mai inconştienţi, cu atât ne identificăm mai mult cu forma. Esenţa inconştienţei este aceasta: identificarea cu forma, fie că este o formă exterioară (o situaţie, un loc, un eveniment sau o experienţă), o formă gând sau o emoţie. Cu cât ne ataşăm mai mult de formă, cu atât ne abandonăm mai greu momentului prezent, vieţii şi cu atât mai extremă, violentă sau dură devine experimentarea de către noi a polarităţilor. Există oameni pe această planetă care trăiesc literalmente în iad şi, pe aceeaşi, planetă există simultan oameni care trăiesc vieţi relativ liniştite. Şi cei care au o stare de linişte interioară experimentează polarităţile, dar într-un mod mult mai blând, şi nu într-un mod extrem şi violent cum sunt ele experimentate încă de către multe fiinţe umane. Deci, modul în care este percepută manifestarea polarităţilor se modifică. Polarităţile nu pot fi îndepărtate, dar am putea spune că, atunci când ne abandonăm vieţii, întregul univers devine mai binevoitor. Nu mai este atât de ameninţător. Lumea nu mai este percepută ca fiind ostilă, aşa cum este ea este văzută de către ego.

Foto-Gelb-Idee-Fotolia_27538467_XS

Kim Eng: Dacă iluminarea sau existenţa în starea de trezire a conştiinţei nu modifică ordinea naturală a lucrurilor, dualitatea, tensiunea dintre contrarii, ce se petrece atunci când trăim în această stare? Afectează ea lumea în care trăim sau doar experimentarea subiectivă a ei de către cel cu conştiinţa trează?

Eckhart Tolle: Atunci când ne trăim viaţa într-o stare de abandon, ceva trece şi se manifestă prin noi în lumea dualităţii, ceva care nu aparţine acestei lumi.Kim Eng: Aceasta modifică efectiv lumea exterioară?

Eckhart Tolle: Interiorul şi exteriorul sunt în esenţă unul şi acelaşi. Atunci când nu mai percepem lumea ca fiind ostilă, frica dispare; şi când nu mai există frică, gândim, vorbim şi ne comportăm diferit. În fiinţa noastră răsare iubirea şi compasiunea, iar ele au impact asupra lumii. Chiar şi atunci când ne aflăm într-o situaţie conflictuală, există un flux de pace în manifestarea polarităţilor. Astfel, atunci ceva într-adevăr se transformă.
Există anumite învăţături care afirmă că nimic nu se modifică, nimic nu se transformă. Nu este aşa. Ceva foarte important se transformă. Ceea ce este dincolo de formă străluceşte prin intermediul formei, eternul străluceşte în formă, în această lume a formei.

armonie_by_scoiattolina-d4rkmth

Kim Eng: Este corect să spunem că lipsa „reacţiei împotrivă”, acceptarea contrariilor din această lume, aduce modificări în modul în care se manifestă contrariile?

Eckhart Tolle: Da. Contrariile continuă să se manifeste, dar ele nu mai sunt alimentate de noi. Ceea ce ai spus tu este un aspect foarte important: „lipsa reacţiei” înseamnă că polarităţile nu sunt alimentate. Aceasta înseamnă că experimentăm un colaps al polarităţilor, cum sunt cele care apar, de exemplu, în situaţiile conflictuale. Nicio persoană şi nicio situaţie nu mai este transformată într-un „duşman”.

Kim Eng: Deci, astfel, contrariile, în loc să devină mai puternice, devin mai slabe. Şi probabil în acest fel ele încep să se dizolve.

Eckhart Tolle: Exact. Viaţa trăită în acest mod înseamnă începutul sfârşitului lumii, aşa cum este ea percepută acum de noi.

SURSA-yogaesoteric.net


ccc

Povestea timpului


A fost odată, doar o dată, demult, tare demult, pe vremea când oamenii știau să vorbească, dau nu știau să se certe, și beau vin doar câte puțin, a fost o țară frumoasă, mândră și bogată, peste care domnea un rege bun și înțelept. Fiecare zi era o sărbătoare și bine mai mergeau toate, iar, dacă totuși apărea un necaz, o supărare sau vreo sfadă, regele și sfetnicii lui știau să împartă dreptatea, cârmuind țara cu dragoste și credință.

http://bit.ly/2Cz43uZ

Dar să nu credeți că era raiul pe pământ, căci toți trăiau cu frică, temându-se nu de ziua de azi, ci de cea de mâine, adică de viitorul lor. De ce? Păi, iaca de ce: pe cât era regele de bun și de priceput, pe atât era feciorul său era de rău și de îndărătnic, cel mai neastâmpărat copil. Dacă ar fi fost vreun concurs de năzbâtii, sigur feciorul regelui ar fi ieșit pe primul loc, că, în rest era ultimul la toate. Nu îi plăcea să învețe, nu-și asculta părinții, iar de muncă-ferească Sfântu’- nici nu vroia să audă. Și nu era zi să nu facă vreo nefăcută. De-asta erau toți îngrijorați, întrebându-se ce-o să se întâmple când regele nu va mai fi, iar la conducerea țării va veni feciorul nevrednic. Dar cel mai tare se necăjea însuși regele, căci poți avea de toate, dacă nu ai mulțumire de la copilul tău, tot degeaba.Infinity-Time1-e1361710942575

Amară îi era inima și numai Dumnezeu știe cât încercase să-și schimbe odrasla: îl pedepsise pentru greșelile sale, dar degeaba, a doua zi o lua de la capăt, îi adusese cai mai buni dascăli și cărturari, dar, ți-ai găsit, decât să-i fi pus în mână o carte, mai bine-i puneai în palmă tăciuni aprinși. Ce învăța dimineața nu ținea minte nici până la amiază. Ce să mai lungim vorba, era o ”podoabă” de copil, cum nimeni nu și-ar fi dorit…

În fiecare zi regele se ruga Bunului Dumnezeu pentru fiul său, să-i vină mintea la cap și să devină un copil bun și cuminte, sperând ca, poate, chiar s-a petrecut o minune! Departe, dincolo de văi și lunci și de codrii cei adânci, era, agățat de creasta unui munte, un schit mic, unde viețuia un bătrân sihastru, om bun, bogat în ani, sărac în bani și fără dușmani. Veneau la el oameni din tot regatul, să-i ceară un sfat. Unii ziceau că bătrânul călugăr e cel mai înțelept om din întreaga țară, alții erau siguri că e om sfânt, căci multe minuni făceau rugăciunile sale. Bătrânul auzise și el, de la unul de la altul despre necazul regelui și se gândi să-l ajute. Așa că, într-o zi plecă spre palat, mergând încet și apăsat, căci era încărcat moșneagul cu ani, cum e încărcat ariciul cu țepi.

Și mergând pe cale, peste deal și peste vale, ajunse moșul la cetate, unde se așeză pe o bancă din grădina palatului. Nu trecu mult timp și iată-l pe feciorul regelui, chiuind și alergând cu un băț în mână, pe post de paloș, după un biet cățel. ”Războinicul” îl fugărea de ziceai că e cel mai mare dușman al său, deși câinele nu-i făcuse nimic. Ba mai mult, era speriat și zburlit tot, gata să capituleze, neștiind încotro să o mai apuce, doar, doar, o scăpa cu blana nescărmănată.

meditation

Călugărul l-a strigat pe băiat și l-a poftit să se așeze lângă el, pe bancă. Patrupedul, zicând pesemne bogdaproste în sinea lui, scăpă în sfârșit de pacoste, zbughind-o pe sub niște tufe. Băiatul, uitându-se lung la bătrânul pe care nu-l mai văzuse, s-a așezat tocmai la celălalt capăt al băncii.

– Măi, puiule, al cui ești tu? îl întrebă sihastrul, ca și n-ar fi știut deja știut deja cu cine stă de vorbă.

– Nu știi cine sunt eu? Sunt fiul regelui. Ia uite ce haine scumpe port!

– Aha, deci tu ești! Am auzit multe lucruri despre tine, dar nimica bun. Știi, am venit de departe doar să te văd și să îți spun ceva!

Băiatul, curios din fire, se apropie de bătrân, numai ochi și urechi.

– Îți plac poveștile?

-Îhî! Aprobă cel mic din cap.

– Cred și eu că-ți plac, fiindcă nu-i pe lume copil căruia să nu îi placă basmele și poveștile, însă ce îți voi istorisi eu acum sigur nu ai mai auzit. Bătrânul coborâse puțin glasul, așa că băiatul s-a apropiat și mai mult, așteptând cu sufletul la gură să afle despre ce taină e vorba.

8589130421308-time-clock-wallpaper-hd

– O să-ți spun Povestea timpului, cum și de ce a lăsat Dumnezeu să se scurgă timpul, să treacă ceasurile unul după altul fără să le mai putem întoarce.

– Da chiar, de ce?

– Păi, uite de ce!

La început se zice că lumea era ca și azi, cu oameni mari și copii, cu tineri și bătrâni, cu buni și răi, dar vezi tu, nu exista timp. Toate rămâneau la fel zi după zi, an după an. Bătrânii erau mereu bătrâni, iar copiii rămâneau pentru totdeauna copii. Nimeni nu se năștea și nimeni nu murea. Și poate că lucrurile ar fi rămas așa până azi, dar s-au schimbat din cauza copiilor…

– Din cauza copiilor, păi nu erau ei mulțumiți să rămână mereu copii, să n-aibă altă treabă decât să se joace? întrebă feciorul regelui nedumerit.

– Stai să vezi, să te minunezi! Pe vremea aceea, Sfântul Petru umbla pe pământ ca un om simplu, mergând din sat în sat și din cetate în cetate, să vadă cum trăiesc oamenii. Și după ce-a umblat el cât o fi umblat, s-a dus drept înaintea lui Dumnezeu.

– Petre, de ce ești abătut? Ce ai pe suflet?

– Doamne, mare și frumoasă este lumea pe care ai făcut-o și multe minunății îți bucură inima. Dar tare mă doare sufletul de mila unor oameni, care-s cei mai nefericiți.

– Și care sunt cei mai năpăstuiți oameni de pe pământ, Petre?

– Sunt părinții care au copii răi și nerecunoscători. Ce mulțumire și ce bucurie să aibă, bieții de ei, când odraslele lor le aduc doar griji și tristețe. Așa că, Doamne, eu zic să-i pedepsești cumva pe copiii aceștia.

Good_vs_Evil_by_umerr2000

Atunci Dumnezeu, ascultând rugăciunea Sfântului Petru, căci era dreaptă și cu credință, hotărî să pornească timpul. Și din acel moment, toate au început să se schimbe.

– Uite, Petre, zise Domnul, de acum lucrurile nu vor mai fi la fel. Toți copiii, vor crește și când vor ajunge mari, vor avea la rândul lor copii. Așa vor vedea și ei ce înseamnă să ai bucurii sau necazuri de la propriul copil. Abia atunci vor înțelege, când vor fi mari, ce înseamnă să fii părinte și cât de greu e să crești un copil.

– Doamne, cât de bine Te-ai gândit! Dacă un copil rău și neascultător, atunci când va fi mare, va avea un fiu la fel ca el, bine are să fie? Nicidecum! Iar așa timpul le va rezolva pe toate, întorcându-le pe toate cele bune cu bine, iar pe cele rele după dreptate. Căci nimeni nu va putea păcăli timpul.

Terminând de povestit, bătrânul a tăcut. Apoi, uitându-se drept la fiul regelui, îl întrebă:

– Ți-ar plăcea, când vei fi mare, să ai un copil care să-ți semene, să fie așa cum ești tu acum: să mintă și să se ascundă, să nu învețe și să lenevească? Ți-ar fi drag de el?

– Păi, nu prea!

– De ce, că doar ar fi la fel ca tine. Ți-ar aduce necazuri și durere, cum îi aduci și tu tatălui tău. În fiecare zi, îi poți face viața mai grea sau mai frumoasă, de tine depinde. Și mai gândește-te că peste câțiva ani, vei fi și tu bărbat în toată firea. Nu ți-ar plăcea să trăiești atunci în înțelegere cu familia, mulțumit și bucuros de copii tăi?Happy-Family

Bătrânul s-a ridicat de pe bancă și a plecat încet, înapoi spre schitul său. Fiul regelui a rămas mut de uimire, gândindu-se câtă dreptate avea călugărul. În acea seară, pentru prima dată, băiatul s-a rugat Bunului Dumnezeu să devină un copil cuminte, harnic și ascultător. De a doua zi, au văzut toți cum, încet, încet, năzdrăvanul de odinioară devenea un copil de-ți era mai mare dragul. Și de unde altădată era rușinea palatului, ajunse în scurt timp, mândria întregului regat.

Iar peste ani, când regele a trecut la cele veșnice, fiul său i-a urmat la tron, dovedindu-se cel mai vrednic conducător pe care îl avusese țara vreodată. Iar Bunul Dumnezeu l-a răsplătit, dăruindu-i copii frumoși și buni, alături de care a trăit fericit până la adânci și liniștite bătrâneți.

Autor: Leon Magdan


ccc