Ai mai mult umor decât crezi!


Doneaza

Motto: „Dacă înţelepţii ar fi trişti, ei nu ar fi înţelepţi, ci măgari…”  Sri Aurobindo

Ai mai mult umor decât crezi! Şi totuşi, nu ezita să începi să-ţi amplifici simţul umorului… chiar de acum! Dezvoltându-ne simţul umorului, putem descoperi taine ascunse pentru unii, precum faptul că atât femeile, cât şi bărbaţii apreciază la sexul opus prezenţa acestui spirit jucăuş care este umorul.
🙂 🙂 🙂
„Efectele secundare” pe care le veţi constata cu încântare dacă vă amplificaţi simţul umorului includ printre altele, riscul implicit de a fi foarte fericiţi, de a fi mult mai simpatizaţi de cei din jurul vostru şi de a avea o excelentă relaţie de cuplu…
Umorul acoperă toate situaţiile umane posibile, exprimă nenumărate aspecte ale vieţii pe pământ şi permite scoaterea la lumină a diferitelor faţete ale bogatei personalităţi a fiecăruia. Acesta ne permite să devenim mai puternici, să adoptăm o atitudine de înfruntare a dificultăţilor întâlnite, în loc să începem să ne regretăm soarta şi să adoptăm politica struţului – că doar e la modă politica, nu?

Veţi descoperi de asemenea că umorul vă oferă o alternativă ideală de abordare a întregii vieţii, cu toate conjuncturile ei neprevăzute, cu problemele şi tensiunile ei inerente. Veţi avea astfel la dispoziţie oricând o soluţie pentru înveselirea vieţii, reducerea conflictelor, ocrotirea sănătăţii şi pentru a putea petrece momente destinse, agreabile, şi aceasta în loc de a adopta o atitudine agresivă sau nihilistă. Atunci când ne confruntăm cu dificultăţi, umorul este o alternativă care merită luată în considerare, în locul unui comportament tensionat, închis, adică disperat, presupus „inteligent” prin care abatem atenţia celorlalţi de la noi – doar suntem bine, nu e aşa? În ciuda ideii preconcepute a unora că râsul este stupid şi vulgar, ar trebui să ne gândim la faptul că doar o persoană cu adevărat inteligentă ne poate face să râdem prin aerul său nătâng. Să nu uităm în acest sens proverbul românesc care spune că „Prostul nu e prost destul până nu e şi fudul.”

laughter-laugh-fun-mom.jpg
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Imaginaţi-vă numai cât bine poate aduce un plus de umor în cazul unui cuplu cu probleme! În loc să continue să se certe, să divorţeze, să se consoleze în faţa televizorului, cei care se află într-o astfel de situaţie ar trebui să urmărească să îşi dezvolte simţul umorului măcar pentru faptul că atunci când râdem inspirăm de trei ori mai mult oxigen decât în mod normal… măcar pentru asta, dacă nu vor neapărat să fie şi fericiţi!

Există mai mult de două sute de tipuri de râs şi cel puţin la fel de multe cuvinte pentru a vorbi despre asta, fapt care amplifică mult riscul de a petrece clipe minunate! A alege între un bărbat fermecător şi amuzant şi unul care nu ascultă nimic şi e morocănos, pe de o parte, sau între o femeie drăguţă, simpatică, veselă şi una în faţa căreia trebuie să adaugi „da, dragă, ai dreptate!” – toată lumea ştie că bărbatul are ultimul cuvânt de spus în casă prin aceste cuvinte – , nu e aşa de greu, nu?! Ce poate fi mai încântător la o femeie şi mai atrăgător la un bărbat decât râsul spontan şi plin de bucurie?man-laughing-with-hand-on-his-faceCeea ce ne împiedică să ne regăsim simţul umorului nu este atât faptul că poate nu avem un corp de atlet, o faţă de înger, un IQ de geniu sau un cont în bancă, ci mai degrabă faptul că ne-am pierdut spontaneitatea. Veţi rămâne surprinşi de creativitatea de care dispuneţi fără să ştiţi dacă veţi avea curajul de a vă manifesta liber, de a fi spontani în a vă lăsa imaginaţia să zburde. Diferenţa între cei care au deja simţul umorului şi cei care nu îl au, nu este decât practica. Cine nu a visat măcar odată să fie asemenea celor care, atunci când intră într-o cameră sunt întâmpinaţi cu „ah”-uri şi „oh”-uri de încântare?! Acest model este la îndemâna tuturor. Priviţi-i pe tinerii care se comportă de parcă ar fi stăpânii universului, şi asta nu prin puterea lor, ci purtaţi de jucăuşenia umorului pe care l-au sădit pe pământ!Toţi cunoaştem persoane care după ce au trecut printr-o perioadă întunecată „s-au scufundat” în presupusa lor nefericire. Totuşi, există fiinţe care nu ezită chiar şi în acest fel de momente să se abandoneze serenităţii inerente a sufletului şi să arate lumii zâmbetul beatific al inocenţei. Aceştia sunt oamenii care s-au menţinut deasupra tuturor încercărilor, au rămas în picioare, în postura magnifică a fiinţelor excepţionale care sunt! Capacitatea de a vă îmbunătăţi viaţa de cuplu sau a fi acela care armonizează şi stimulează ambianţa într-un grup face parte din farmecul dvs. aparte. Cei din jur doresc să fie în preajma dvs., ba chiar le e dor de prezenţa dvs. şi poate uneori chiar îşi doresc … să vă imite. În plus, vă puneţi în mişcare neuronii care vă antrenează agilitatea, supleţea mentală. Vă păstraţi vii curiozitatea, uimirea faţă de comportamentele umane şi, uneori, inumane, şi deveniţi oarecum filosof, iar spiritul dvs. de observaţie se va rafina foarte mult.

Ca o modalitate subtilă de evocare a anumitor lucruri, umorul ne poate ajuta să exprimăm ce avem pe suflet fără a ne ofensa prea mult interlocutorul. Atunci când spunem ceva într-o manieră serioasă cu greu mai putem să ne luăm cuvintele înapoi dacă l-am rănit pe celălalt, pe când dacă privim situaţia dintr-un unghi plin de haz ne putem scuza şi încerca să salvăm situaţia. Intuitiv toţi ne putem da seama că umorul este un ansamblu de mecanisme, atitudini şi interpretări care odată stăpânite cu abilitate ne fac să apărem celorlalţi într-o lumină magică, precum un scamator care trezeşte încântarea copiilor din noi.

Cercetătorii au constatat, în urma unui studiu realizat pe câteva mii de persoane declarate excentrice, că acestea privesc viaţa cu mult umor şi merg la medic o dată la opt ani, faţă de media vizitelor la doctor pentru persoanele „obişnuite”, care merg la medic o dată la trei luni. Aceste persoane trăiesc cu 5-10 ani mai mult şi apreciază beneficiile momentelor de singurătate. Pentru a înţelege şi mai bine, să zicem că râsul este expresia fizică a umorului, iar acesta poate fi considerat în mod original ca un fel de fitness mental! Umorul este savoarea pierdută a vieţii: din resturi de drame fără niciun farmec putem să facem un delicios desert. Umorul se află la graniţa între suferinţă şi detaşare, iar toate detaliile existenţei pline de dificultăţi, rutină sau poate situaţii traumatizante, alchimizate în „artificii” ne permit să reacţionăm cu mai multă demnitate în faţa marilor probleme existenţiale.joss_stone_laugh_widescreen_wallpaper_47525

Chiar dacă fiecare dintre noi suntem unici – la fel ca toate celelalte fiinţe umane! – ne confruntăm cu toţii în mod regulat cu aceleaşi tipuri de situaţii. De fapt, se petrece adesea să trăim experienţe comune tuturor… fiind perfect convinşi că suntem singurii care trecem prin ele. Spre marea noastră uşurare, în aceste momente, există un colac de salvare prevăzut pe această barcă pe care ne aflăm cu toţii îmbarcaţi: exact, umorul, care practicat are efecte benefice miraculoase. Toţi am trecut la un moment dat în viaţă prin experienţa integrării într-un grup nou: e o situaţie inevitabilă după o schimbare de clasă sau de şcoală, o mutare cu locuinţa, schimbarea locului de muncă… Resimţim diferenţa, înstrăinarea, singurătatea în faţa unui grup care pare a fi omogen şi sudat. La marginea grupului, în căutare de afirmare şi acceptare, simţim cu acuitate privirea celorlalţi şi suntem foarte sensibili la cel mai mic semn de respingere. Mai devreme sau mai târziu, putem ajunge să credem că e ceva în neregulă cu noi. De fapt, adoptarea autoironiei, şi anume a face haz de propriul nostru comportament, de caracterul şi defectele noastre este cheia imensei surse de umor care ne poate oferi o soluţie sănătoasă de a trece mai uşor peste aceste transformări şi nu numai. Closeup portrait of business colleagues holding each other and laughingA te simţi prost cu tine însuţi reprezenta o „ocupaţie” apreciată de aşa-zişii filosofi mult înainte de inventarea şi apariţia televizorului, dar trebuie să recunoaştem că ea nu reflectă o stare de înţelepciune. În schimb, a face haz de propria persoană poate fi salutar de multe ori: provocând râsul, orice situaţie poate fi transformată într-una umoristică. Umorul este la fel de divers ca şi creativitatea umană, fără limite, şi deci mai multe stiluri pot coexista la o aceeaşi persoană. El se măsoară mai ales după gradul de apropiere sau depărtare de principalele emoţii, de exemplu: iubire, suferinţă, mânie, plăcere sau frică. Astfel vom descoperi orientarea generală a propriului tip de umor, ca şi aspectele care trebuie dezvoltate, dar acesta nu este decât un indiciu minor, căci graniţele emoţionale sunt foarte flexibile.

Astfel, mânia va provoca deseori supărarea, critica şi uneori ironia. Iubirea se va apropia de tachinare, atât de utilă cu cei apropiaţi şi de umorul convivial (umorul care nu răneşte pe nimeni). Ironia este deseori utilizată pentru a denunţa sau a sublinia o situaţie. Suferinţa conduce deseori la umorul negru care are drept ţintă persoanele care au handicapuri, moartea, boala, frica, violenţa… În cazurile în care ne simţim excluşi, respinşi sau în cele de frici fizice şi mentale umorul se poate dovedi a fi aliatul şi portiţa ideale de scăpare. De asemenea, umorul este folosit atunci când vrem să ascundem, să modificăm, să exprimăm o suferinţă. Umorul negru ne ajută să facem faţă suferinţei şi dezorientării şi astfel să suportăm situaţii foarte dificile, să complotăm împotriva ghinionului nostru sau încearcă să reechilibreze raporturile de forţe, să exprime ceva insuportabil. La nivel extins, umorul ar putea reduce problemele economice sau politice, dificultăţile legate de delincvenţă, de subiectele care ne revoltă, de sentimentul de neputinţă etc. man-laughing-loudly-300
Spre exemplu:
Vă asigur că aveţi toate şansele să câştigaţi la loto, dacă jucaţi timp de un milion de ani, iar dacă, în circa şapte sute de ani, v-aţi dezvoltat simţul umorului, veţi descoperi o comoară fabuloasă în urma acestei experienţe.
  Regim: anul acesta o să revin la greutatea mea de 68 kg; anul viitor va trebui să revin la greutatea mea de 75 kg. Peste doi ani va trebui să revin la cele 83 kg…
– Doctore, vorbesc singur.
–    Mulţi oameni fac asta.
–    Da, dar conversaţia mea este aşa de mediocră!
 Eram căpitan pe o corabie când am văzut apărând la orizont un vapor de piraţi. Mi-am ascuns frica şi am tras pe mine cămaşa multicoloră, pentru a ascunde oamenilor mei petele de sânge ale rănilor. Din fericire am câştigat bătălia…O lună mai târziu, pluteam pe corabia mea când am văzut la orizont două vapoare de piraţi. Mi-am mascat frica şi am tras pe mine cămaşa roşie pentru a ascunde oamenilor mei şuvoiul de sânge de pe piept. Cum se cuvenea, am câştigat bătălia… O lună mai târziu navigam, când am văzut la orizont trei vapoare de piraţi. Atunci mi-am tras pe mine…pantalonii maro.
 Pe o străduţă întunecată:
„Hei, aţi văzut poliţişti pe aici?
Nu.

-Mâinile sus!”
 „Spune-mi, Doamne, de ce nu vor oamenii să trăiască împreună ca o mare familie?
–   Uită-te la familia ta!”
 Ador să vorbesc pe Internet şi să aplic regula celor trei 20: 20 de ani mai puţin, 20 de kg mai puţin, câştig 20.000 euro în plus…laughing emoticon Tinerii din suburbii sunt atât de drăguţi încât profesorii ţin morţiş să-i ţină câte trei ani în fiecare an şcolar.
 Locuitorii Lumii a Treia sunt atât de materialişti…ei vor exact acelaşi lucru ca şi noi!
 Îmi place atunci când soţia mea vede lucrurile de sus…de pe schelă, când revăruieşte tavanul…
 Soţul meu este cel mai în măsură să ţină un secret: nimeni nu îl ascultă.
 Se spune că săracii vor moşteni pământul…ceea ce se va petrece după ce bogaţii, după ce vor polua totul, vor găsi modalitatea de a pleca pe o altă planetă…
 Fiica mea, eşti destul de mare acum. Du-te să enervezi un alt bărbat!
 De când sufăr de amnezie toată lumea mă găseşte mult mai simpatic!
 Oamenii mormăie împotriva lenei, dar nimeni nu face nimic!
 Societate de consum: m-am întâlnit cu lupul cel mare şi rău, e dezgustat: primul dintre porcuşori trăieşte dintr-o pensie de ajutor social, celălalt şi-a construit casa cu subvenţii, iar al treilea, un economist, are ca angajat un lup mic la negru!

Umorul convivial este mult mai adecvat decât umorul agresiv. Pentru a obţine ceva, utilizaţi formula „Nu spun asta pentru că…”

 Găteşti foarte bine, mamă. Şi nu spun asta pentru că este gol congelatorul meu.

Precum orice altă formă de comunicare, şi umorul poate trece de la iubire la frică, la ură, la dispreţ, de la acceptare la respingere, cu toate nuanţele lor posibile şi de aceea vă prevenim încă de la început că trebuie să fiţi foarte atenţi la a nu sări în extreme agresive, evitând sub orice formă manifestări negative precum sarcasmul, cinismul, aciditatea, marile sau micile răutăţi prin care îi putem răni pe ceilalţi.
Umorul negru, umorul de respingere este folosit pentru a ne revolta împotriva marilor angoase, în timp ce sarcasmul exprimă frică sau mânie şi trebuie evitat cu orice preţ. Poate că uneori pare o modalitate comodă de a spune lucrurilor pe nume, dar aveţi grijă, sarcasmul răneşte întotdeauna şi provoacă la voi înşivă obişnuinţe emoţionale deloc de dorit.Attractive young woman with hand in hair, laughingUmorul caustic este un mecanism de apărare adoptat în faţa morţii, a bolilor şi a handicapurilor. Uneori este indispensabil medicilor, pompierilor sau infirmierelor, dar ar fi tare bine ca el să fie din ce în ce mai mult „îndulcit”.

Totuşi, putem, oare, să râdem de orice? Se pare că da, dar este necesar mult rafinament pentru aceasta şi, desigur, nu puţină înţelepciune – adică, inteligenţă şi bun simţ. Trebuie să fim foarte atenţi atunci când presiunea care apasă asupra noastră e prea mare, când suntem cuprinşi de supărare, loviţi de destin, striviţi de nedreptate sau agresaţi cu violenţă.Adus la măiestrie, putem spune că simţul umorului este o modalitate inedită de a ne dezvălui cu jucăuşenie frumuseţea interioară, ca un fel de striptease care, la rândul său, dezvăluie provocator şi incitant frumuseţea trupului (aceasta fiind şi ea, pentru cei care ştiu să vadă dincolo de aparenţe, o expresie a frumuseţii sufleteşti). Cu fiecare pas către amplificarea deschiderii sufletului, spre spontaneitate mai dăm la o parte câte un înveliş din cele care până atunci ne-au împiedicat să ne vedem şi să ne contemplăm aşa cum suntem, fie corespundem tiparelor (inutile) sau nu. În acest fel, printre altele, o să fim apreciaţi mai mult de ceilalţi – dar acesta este doar un efect secundar. Important este că vom avea mult mai multă încredere în noi înşine!

autor- Beatrice Atanasie sursa-yogaesoteric.net


2560x1440-white-solid-color-background

15 AUGUST-Adormirea Maicii Domnului


Adormirea Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, comemorând moartea, învierea și slăvirea Maicii Mântuitorului. Sărbătoarea mărturisește că Maica Domnului a fost luată de Dumnezeu în împărăția cerească a lui Hristos, în deplinătatea vieții ei sufletești și trupești. Sărbătoarea ortodoxă a Adormirii Maicii Domnului este foarte apropiată de ceea ce romano-catolicii numesc Ridicarea la cer a Fericitei Fecioare Maria.
13939524_1222948954415874_425107547023709552_n
În conformitate cu Sfânta Tradiție, Maica Domnului a murit ca orice ființă omenească, „adormind”, așa cum indică și numele sărbătorii. Ea a murit așa cum mor toți oamenii, nu în mod „voluntar” ca Fiul ei, ci prin necesitatea naturii ei umane muritoare care este indisolubil legată de stricăciunea acestei lumi.
Apostolii au fost aduși în mod miraculos la acest eveniment și au fost cu toții prezenți, cu excepția Sfântului Apostol Toma, atunci când Maica Domnului a trecut din această viață. Apoi, ea a fost înmormântată. Apostolul Toma a ajuns câteva zile mai târziu; dorind să o vadă încă o dată, i-a convins pe ceilalți să deschidă mormântul Maicii Domnului. Atunci Apostolii au descoperit că trupul Ei nu mai era în mormânt.
Acest moment este pentru noi pârga (primul rod) al învierii de obște a credincioșilor, care va avea loc după a doua venire a lui Hristos.
SURSA-https://ro.orthodoxwiki.org/Adormirea_Maicii_Domnului

Fotografie

2560x1440-white-solid-color-background

Legea fundamentală a cauzei şi efectului, în lumina înţelepciunii budiste


Lanţul condiţionărilor, conform învăţăturilor budiste, ne menţine în roata renaşterilor succesive
tumblr_static_karmasw3
Conceptul metafizic budist PATICCA-SAMUPPĀDA afirmă că nimic nu există în mod separat, şi că orice lucru, fiinţă, fenomen sau aspect se poate manifesta doar în conexiune cu totul. O ilustrare a acestui concept este metaforica Pânză a lui Indra, o pânză de păianjen de dimensiuni infinite ce are în fiecare nod mici bile de argint, fiecare bilă reflectându-le pe toate celelalte. Procesul legii cauzalităţii (paticca-samuppāda) descrie modul în care suferinţa apare în viaţa oamenilor şi cum poate fi ea eradicată. Legea condiţionărilor sau cauzalităţii este considerată adesea ca fiind „inima” sau esenţa tuturor învaţăturilor budiste, a unei percepţii pure a realitaţii sau a unei înţelegeri superioare care dă naştere unei vieţi pline de înţelepciune şi libertate.


Principiul de bază al legii cauzalităţii sau condiţionărilor este foarte simplu.
Buddha a descris acest principiu spunând:
Când aceasta este, aceea ia fiinţă;
Cu apariţia acesteia, aceea apare deasemenea;
Când aceasta este absentă, aceea nu ia fiinţă;
Cu dispariţia acesteia, aceea dispare deasemenea
.”
Majjhima 79
Această simplă formulă poate fi aplicată tuturor lucrurilor şi fenomenelor şi pune în evidenţă o geneză a universului bazată pe legea cauzei şi a efectului.
Conform legii budiste a cauzei şi efectului, ciclul existenţelor repetate (naştere-moarte-renaştere) este perpetuat de un şir de 12 elemente interconectate ce sunt în acelaşi timp atât efecte, cât şi cauze.


Cele doisprezece elemente sau „verigi” ale lanţului condiţionărilor sunt:
1. Ignoranţa (avidyã)
2. Tendinţa către activitate (samskãra)
3. Conştiinţa (vijñãna) 
4. Numele şi forma (nãmarüpa)
5. Cele şase porţi ale simţurilor (sadãyatana)
6. Contactul (sparsa)
7. Senzaţia (vedanã)
8. Dorinţa (trsna)
9. Ataşamentul (upãdãnaskandha)
10. Existenţa (bhava)
11. Naşterea (jãti)
12. Bătrâneţea şi moartea (jarãmarana)
accuracy afternoon alarm clock analogue
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com
Ignoranţa (avidyã)- Ignoranţa, în scrierile budiste, este folosită într-un mod diferit de cel în care este folosită în cultura occidentală. Nu este o insultă sau absenţă a cunoaşterii – nu înseamnă că suntem proşti. Ignoranţa poate fi adânc înrădăcinată în conştiinţă. Poate fi invizibilă pentru noi şi, în acelaşi timp, să îşi exercite influenţa în tot ceea ce noi gândim, percepem şi acţionăm. Ignoranţa este adesea descrisă ca un fel de orbire faţă de motivaţia ce ne împinge în fiecare moment să trecem de la o acţiune la alta în viaţă. Alteori este descrisă ca fiind cauza perceperii lucrurilor nesatisfăcătoare ca fiind satisfăcătoare, sau a lucrurilor impermanente ca fiind permanente. Din ignoranţă, un lucru urât sau rău poate fi considerat, doar pentru că suntem ataşaţi de el, frumos sau bun. Ignoranţa mai poate fi definită şi prin credinţa în ideea de „eu” ca entitate individuală, nemuritoare şi separată de restul universului, ceea ce în realitate nu există, sau prin a nu vedea lucrurile aşa cum sunt ele de fapt ci văzând viaţa, văzându-ne pe noi inşine, văzându-i pe ceilalţi printr-un filtru de credinţe, opinii, atracţii, respingeri, proiecţii, colaje, ataşamente etc. Ignoranţa determină modul în care gândim, vorbim sau acţiunile în care ne angajăm.


Tendinţa către activitate (samskãra)- Ignoranţa este condiţia cauzală sau fondul, cauza rădăcină care permite apariţia intenţiilor şi a impulsurilor în urma cărora realizăm anumite activităţi, care generează karma. Diferitele activităţi sau acţiuni ale eului iluzoriu care ne întreţin această percepţie amăgitoare a egoului ne pot provoca sentimente de atracţie, respingere sau indiferenţă. Aceste emoţii (atracţie, aversiune sau indiferenţă) dau naştere diferitelor noastre acţiuni, care pot fi virtuoase sau josnice, acţiuni care, ca efect, ne vor conduce în viitor către încarnări superioare sau inferioare. Orice acţiune repetată devine o obisnuinţă, ca şi percepţia noastră eronată asupra egoului nostru, înrădăcinată prin obişnuinţă. În general vorbind noi suntem rezultatul obişnuinţelor, tendinţelor noastre, care au ajuns să fie adânc înrădăcinate în structura personalităţii noastre.


Conştiinţa (vijñãna)- Obişnuinţele condiţionează apariţia conştiinţei. Conştiinţa este folosită aici cu sensul de totalitatea senzaţiilor ce pătrund prin porţile simţurilor. Aşadar există o „conştiinţă” (sau conştientizare) a văzului, auzului, mirosului, gustului, simţului tactil şi a gândirii (mintea fiind considerată şi ea un organ de simţ). În orice moment, unul dintre aceste simţuri domină starea noastră de conştiinţă. Conştiinţa este, de asemenea, interactivă, ea nu este doar conturată de tendinţe şi obişnuinţe; conştiinţa dă formă la tot ceea ce ne înconjoară. Odată ce obişnuinţele au fost impregnate în conştiinţă, ea este cea care proiecteză următoarea încarnare. Conştiinţa este cea care ne dă sentimentul de “eu” în raport cu “ceilalţi”, sentimentul de individualitate.

eu-sunt-acela
Numele şi forma (nãmarüpa)- Conştiinţa dă naştere numelui şi formei; nãmarüpa mai poate fi tradus şi prin minte şi corp, dar această variantă este prea simplistă. Rüpa, sau corpul, descrie nu numai corpul nostru fizic, ci toate celelalte corpuri şi forme ale materiei. Nãma, sau mintea, descrie senzaţiile, percepţiile, intenţiile, contactul, şi genul de atenţie pe care o avem faţă de ceea ce apare în câmpul conştiinţei noastre. Deci nãma cuprinde toate mişcările minţii în toate componentele sale, în relaţie cu materia. Pentru orice formă care ajunge în câmpul conştiinţei prin intermediul celor şase porţi ale simţurilor mintea creează “nume”, adică concepte şi atitudini. Noi avem acest gen de relaţie cu orice formă materială, inclusiv cu corpul nostru fizic, care este conceput de ceea ce se petrece în minte, fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta. Mintea şi corpul, numele şi forma, acest nãmarüpa, este în continuă schimbare, în continuă mişcare, niciodată acelaşi. Conştiinţa, corpul şi mintea sunt tot timpul interdependente, conştiinţa determinând modul în care mintea şi corpul funcţionează. Dacă starea noastră de conştiinţă este una de mânie, deprimare, fericire – sau oricare alta – ea asigură condiţiile necesare pentru ca mintea şi corpul să se manifeste într-un anumit mod specific acelei stări de conştiinţă. Toate fenomenele ce au fost prezenate până acum ca având loc în aceste „verigi” ale lanţului condiţionărilor (ignoranţa, tendinţa către activitate, conştiinţa, numele şi forma) sunt de fapt cei mai importanţi paşi în generarea karmei.

Cele şase porţi ale simţurilor (sadãyatana)- Numele şi forma dau naştere celor şase simţuri, prin acestea referindu-ne la capacitatea de a mirosi, gusta, vedea, atinge, auzi şi de a gândi şi nu la organele fizice care sunt doar un suport al acestor capacităţi ale noastre. Una dintre înţelegerile profunde pe care le dobândim pe calea spirituală este aceea că mintea face parte, de fapt, din sfera simţurilor. Gândurile, imaginile şi percepţiile ce apar pe ecranul nostru mental nu sunt chiar atât de diferite de sunetele sau de senzaţiile corporale ce apar în sfera simţurilor. Simţurile sunt baza experimentală a tuturor experienţelor noastre. În această direcţie, simbolistica folosită este foarte grăitoare: o casă cu şase ferestre. Structura casei şi ferestrele sunt inseparabile şi fac parte dintr-o singură entitate unitară şi interdependentă care limitează, creează parţializări ale vederii noastre asupra realităţii ultime şi delimitează spaţiul “interior” de cel „exterior”.
Buddha_by_cyclingplatypus
Contactul (sparsa)- Datorită porţilor simţurilor apare contactul. Contactul implică trei elemente: obiectul simţurilor, poarta simţurilor – prin care acesta este perceput şi conştiinţa – dacă sună soneria, apare o senzaţie auditivă, dacă se găteşte în bucătărie, apare o senzaţie olfactivă. Apariţia oricărei senzaţii înseamnă punerea laolaltă a acestor trei elemente: obiectul simţurilor, poarta simţurilor prin care acesta este perceput şi conştiinţa – cele trei elemente împreună sunt desemnate aici ca şi „contact”. Buddha a afirmat că odată cu contactul apare lumea şi că odată cu încetarea contactului lumea încetează şi ea să mai existe. Aceste cuvinte ale lui Buddha ne conduc la ideea că noi ne creăm universul existenţei noastre, prin focalizarea atenţiei asupra informaţiior ce ne parvin de la simţuri, într-un mod selectiv. Fiecare moment de contact implică izolarea unei impresii, din vastul ocean de impresii prezent în jurul nostru în fiecare moment. „Contactul” este ceea ce se petrece atunci când ceva se detaşează de fundal şi ne apare în prim plan. Când acordăm atenţie unui obiect sau fenomen, apare o întâlnire între obiectul simţurilor, poarta simţurilor prin care acesta este perceput şi conştiinţă. Aceasta este contactul.


Senzaţia (vedanã) – Contactul este punctul de plecare de la care apare senzaţia. Aici nu ne referim la emoţiile complexe cum ar fi ura, gelozia, frica sau fericirea, ci chiar la nivelul fundamental al senzaţiilor, care este baza nu numai a tuturor emoţiilor şi sentimentelor, dar şi a tuturor stărilor mentale şi a răspunsurilor noastre. Ne referim aici la senzaţiile plăcute care apar în conexiune cu informaţia ce pătrunde pe oricare dintre cele şase porţi ale simţurilor; la senzaţiile neplăcute, sau la acelea care nu sunt nici plăcute, nici neplăcute. Asta nu înseamnă că sunt „neutre” asemenea vidului. Senzaţii apar cu siguranţă şi în acest caz, dar ele nu provoacă o impresie suficient de mare pentru a evoca în noi o emoţie de atracţie sau respingere ca răspuns.

Este important să conştientizăm că verigile: cele şase porţi ale simţurilor, contactul şi senzaţiile sunt catalizatorii a ceea ce se petrece cu noi în următorul moment. Porţile simţurilor, contactul şi senzaţiile sunt premergătoare modului în care noi reacţionăm sau răspundem şi modului în care începem să ne ţesem povestea personală din evenimente sau impresii pe care cu toţii le experimentăm în orice moment. Aşadar este foarte important să acordăm o mare atenţie acestor verigi.
Mountain_Buddha
Dorinţa (trsna)- Senzaţia este condiţia apariţiei dorinţei. Dorinţa (trsna) mai poată fi tradusă şi ca „sete de nestăvilit” sau ca un gen de „apetit” ce nu poate fi satisfăcut. Dorinţa ne face să căutam şi să susţinem contactele plăcute cu obiectele simţurilor şi să le evităm pe cele neplăcute sau să le facem să înceteze. Ne referim la dorinţa de a avea, de a acumula, dorinţa de a fi, de a deveni cineva sau ceva şi la dorinţa de a scăpa de ceva sau de a pune capăt la ceva. Senzaţiile sau impresiile plăcute sunt tot timpul vânate de tendinţa ascunsă de a ne satisface această “sete de nestăvilit”; senzaţiile neplăcute sunt îndepărtate datorită trezirii unui sentiment de aversiune. Când o senzaţie sau o impresie nu este nici plăcută nici neplăcută este de regulă respinsă din conştiinţa noastră, amăgindu-ne că ea nu contează. Pentru conştiinţa eului nostru iluzoriu este foarte greu să se identifice cu o impresie care nu este nici plăcută, nici neplăcută.


Punctul în care dorinţa apare, ca răspuns la senzaţiile plăcute sau neplăcute, este punctul în care reacţiile noastre devin foarte complexe şi lumea noastră se transformă într-o luptă. Când ne dorim ceva noi, într-un fel, atribuim o anumită autoritate obiectului dorinţei noastre, ce poate fi un obiect, o persoană sau o situaţie, şi în acelaşi timp ne privăm pe noi de acea autoritate. Ca rezultat, starea noastră de bine, de mulţumire sau de libertate, ajunge să fie dependentă de reuşita sau nereuşita satisfacerii dorinţelor. Cu toţii cunoaştem acel apetit de nestăvilit – nu este niciodată suficient; mai este nevoie doar de un singur lucru; o singură experienţă, un singur obiect, o singură emoţie, o singură stare mentală şi apoi vom fi fericiţi, satisfăcuţi. Ceea ce nu întotdeauna vedem când ne aflăm cufundaţi în ignoranţă este faptul că modul în care această promisiune este proiectată, exteriorizată, sau obiectivată, este ceva care întotdeauna ne lasă cu un sentiment de frustrare. Avem de-a face aici cu o “sete” fundamentală, şi ne organizăm lumea în funcţie de această “sete” proiectând puterea de a creea plăcere sau repulsie asupra lucrurilor exterioare. Dar ceea ce este important este să reţinem că dorinţa este o experienţă de moment, trecătoare.

bhikkhu book boy buddhism
Photo by Pixabay on Pexels.com
Ataşamentul (upãdãnaskandha)- Dorinţa şi ataşamentul sunt foarte apropiate. Dorinţa se transformă în ataşament prin adoptarea unor idei preconcepute faţă de lucrurile şi fenomenele ce ne înconjoară; lucrurile devin bune sau rele; devin merituoase sau nemerituoase; devin valoroase sau nevaloroase. Lumea este împărţită în prieteni şi în duşmani, în oponenţi şi aliaţi, în concordanţă cu lucrurile de care noi ne agăţăm. Această tendinţă de a dezvolta idei preconcepute despre ceea ce ne înconjoară întăreşte sistemul de valori pe care îl proiectăm asupra lucrurilor şi fenomenelor, ne împietreşte sistemul de convingeri şi credinţe şi tendinţa de a lupta pentru o anumită imagine a eului nostru iluzoriu. “Sunt aşa”. “Am nevoie de aceasta”. “Trebuie să scap de aceasta”, şi aşa mai departe. Frecvent, multe lucruri în această lume sunt evaluate în conformitate cu potenţialul lor de a ne satisface dorinţele. Consecinţa acestui fapt este că devenim foarte ocupaţi. Gândiţi-vă la situaţiile în care vă doriţi ceva foarte mult, câtă activitate începe să fie generată, vă gândiţi, plănuiţi, trageţi sfori, încercaţi să găsiţi cea mai directă cale de a ajunge de unde sunteţi, acolo unde vă doriţi sau la ceea ce vă doriţi.
Tradiţional, ataşamentul este împărţit în patru părţi, reprezentând căi diferite ce conduc fiinţa umană către suferinţă. Ataşamentul faţă de simţuri, ataşamentul faţă de teorii, opinii, puncte de vedere, credinţe şi filosofii ce treptat devin parte din noi, ataşamentul faţă de anumite reguli, de exemplu credinţa că dacă facem aceasta, obţinem aceea, sau când spunem “aceasta este calea mea, aceasta mă va conduce de aici până acolo”. Ultima formă de ataşament despre care a vorbit Buddha este ataşamentul faţă de noţiunea de “Eu sunt” – ataşamentul de a fi cineva, şi ataşamentul de a nu fi cineva, ataşamentul faţă de sentimentul individualităţii, de eu, separat de restul creaţiei. Acest sentiment al individualităţii egotice este poate cea mai amăgitoare forţă din viaţa noastră.


Existenţa (bhava)- Ataşamentul este urmat în lanţul condiţionărilor de existenţă – întregul proces de poziţionare a fiinţei limitate într-un anumit gen de experienţă. De fiecare dată cand vorbim în termeni ce fac referinţă la eul nostru, starea noastră de individualitate, “Eu sunt”, “Eu sunt nervos”, “Eu sunt iubitor”, “Eu sunt lacom”, “Eu ştiu”, “Eu sunt genul acesta de persoană”, şi aşa mai departe, este generat un întreg complex comportamental, ce serveşte dorinţa şi ataşamentul. Vedem ceva asupra căruia am proiectat idea “aceasta mă va face foarte fericit dacă o să o am,” şi ne organizăm atenţia, comportamentul şi acţiunile astfel încât să obţinem acel lucru sau experienţă. Acesta este procesul existenţei, să devenim cineva sau ceva, altceva decat ceea ce suntem în realitate.spirituality

Naşterea (jãti)- Depinzând de existenţă, apare naşterea. Naşterea înseamnă apariţia unei identităţi, ce se sprijină pe un anumit gen de experienţe sau set de circumstanţe ce activează diversele faţete ale individualităţii fiinţei umane, cel care face, cel care gândeşte, cel care vede, cel care cunoaşte, cel care experimentează – aceasta este naşterea. Naşterea are consecinţe: unul se bucură, altul suferă, dar, în cele din urmă, naşterea este baza tuturor suferinţelor. Nimic altceva decât simplul fapt de a te naşte este cauza lamentărilor, durerii, tristeţii, regretului, disperării, bătrâneţii şi a morţii.


Bătrâneţea şi moartea (jarãmarana)- Naşterea este urmată de moarte în care găsim sentimentul pierderii, schimbării, renunţării la acel gen de existenţă, individualitate. “Eram fericit”, “aveam succes”, “eram mulţumit”, şi aşa mai departe. Sentimentul pierderii acelei experienţe, sentimentul de a fi deposedaţi sau separaţi de acea identitate, este momentul morţii. Asociat cu acest sentiment este durerea şi tristeţea, disperarea pierderii noastre.

Buddha a spus că atunci când oricare din verigile acestui lanţ este ruptă, roata existenţelor se opreşte şi, odata cu aceasta, suferinţa încetează şi ea.
Prin introspecţie, Buddha a înţeles că veriga crucială este senzaţia (vedanã). Buddha a spus că pe baza senzaţiilor apar atracţia şi repulsia, senzaţiile generează dorinţa care duce inevitabil la suferinţă. Pentru a îndepărta cauza suferinţei, dorinţa, nu trebuie să permitem senzaţiilor să genereze atracţie sau repulsie. Practica meditaţiei asupra acestei joncţiuni face ca ignoranţa să se transforme gradat în înţelepciune. Observându-ne trăirile interioare şi modul în care ele sunt generate prin intermediul senzaţiilor, putem înţelege empiric adevărul apariţiei şi dispariţiei lor, impermanenţa lor.
Meditând asupra intuiţiilor ce ne apar, observându-ne cu detaşare trăirile interioare, ajungem să depăşim iluzia amăgitoare a “percepţiei permanenţei” prin dobândirea “înţelepciunii impermanenţei” faţă de senzaţiile sau trăirile noastre interioare. Cu “întelepciunea impermanenţei”, tiparul obişnuit al minţii se schimbă. Pe măsură ce înţelepciunea devine mai puternică, puterea dorinţei devine mai slabă, iar procesul de perpetuare al suferinţei, ce are la bază ignoranţa, se transformă într-un proces de stopare a suferinţei, având ca bază înţelepciunea. Pe masură ce acest proces continuă, se ajunge la stoparea completă a dorinţei, sau a sentimentelor de atracţie şi repulsie. Acest stadiu este dincolo de minte şi materie, acolo unde atât senzaţiile cât şi percepţiile încetează. Îl putem experimenta pentru câteva secunde, minute, ore sau câteva zile, în funcţie de capacităţile fiecăruia. Practicând meditaţia ajungem să ne stabilim ferm în starea de stopare a percepţiilor (nirodha-samapatti). La revenirea din această stare vom experimenta din nou diferite senzaţii şi percepţii, dar acum întregul tipar al minţii este schimbat, continuând practica se ajunge gradat la un stadiu în care nu vom mai trăi sentimente de atracţie sau repulsie în nici o stare de conştiinţă, datorită eradicării complete a impurităţilor adânc înrădăcinate în conştiinţă. În felul acesta. prin ruperea unei verigi, a şaptea – senzaţia – întregul proces este stopat, iar ciclul încarnărilor repetate poate fi oprit.
19 spiritual wallpaper.1366
Din punct de vedere al legii budiste a cauzei şi efectului, pentru a progresa pe calea către eliberarea spirituală trebuie să acordăm atenţia necesară senzaţiilor ce apar în urma contactului simţurilor, pentru că, începând de aici, roata suferinţelor poate fi oprită.
Mulţi dintre contemporanii lui Buddha susţineau ideea că dorinţa conduce la suferinţă şi că, pentru a pune capăt suferinţei trebuie să ne abţinem de la obiectul dorinţei. Dar Buddha a abordat problema într-un mod diferit. Prin puterea introspecţiei el a realizat că între obiectele exterioare şi reflexul mental al dorinţei este o verigă de legătură: senzaţia sau trăirea interioară legată de obiectul simţurilor. De câte ori întâlnim un obiect prin cele şase simţuri (mintea fiind considerată şi ea un organ de simţ) apare o senzaţie, iar pe baza acelei senzaţii, apare dorinţa. Dacă senzaţia este plăcută dorim să o prelungim, dacă este neplăcută, dorim să scăpăm de ea.
Aşadar, cauza imediată a apariţiei dorinţei şi a suferinţei nu este ceva în afara noastră, ci senzaţiile şi sentimentele ce apar în interiorul nostru. Pentru a ne elibera de dorinţe şi suferinţă trebuie să ajungem să înţelegem această realitate a trăirilor noastre interioare. Dobândind “înţelepciunea impermanenţei” învăţăm să tăiem nodurile suferinţei şi să experimentăm adevărul ultim.


Sentimentele noastre, trăirile noastre interioare sunt deci cauza robiei în care ne aflăm, atunci când nu sunt trăite cu detaşare, dar şi mijlocul prin care putem atinge iluminarea atunci când, înţelegând legea budistă a condiţionărilor, sunt observate cu detaşare, conştienţi fiind de impermanenţa lor.
de Dan Răzvan sursa-yogaesoteric.net


2560x1440-white-solid-color-background