Paştele – Sărbătoarea Învierii, a miracolului, a luminii şi iubirii divine

Motto: „După aceea, Mi-am luat rămas bun de la ei,
explicându-le că de atunci înainte nu Mă mai vor vedea în trup,
dar că vor rămâne totuşi, clipă de clipă, în legătură cu Mine în spirit.”
Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber

---

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează evenimentul fundamental al creştinismului – Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marchează începutul anului ecleziastic. Această sărbătoare durează trei zile şi începe, conform deciziei Conciliului de la Niceea din anul 325, în duminica de după prima Lună plină după echinocţiul de primăvară.

Farmecul deosebit al Sărbătorii Paştelui este dat atât de semnificaţia spirituală („…învierea Mea va fi totodată o înviere pentru toţi cei care Mă urmează.” – Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber) cât şi de tradiţii (oul pictat, masa cu mâncăruri tradiţionale, slujba de sâmbătă seara cu primirea luminii). Paştele este un moment de pace sufletească, de interiorizare, de împăcare, de bucurie.

Miracolul luminii divine
Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, aşteptat cu sufletul la gură şi uimind totuşi de fiecare dată, este apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de Înviere a Paştelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite că este mereu alături de noi.Acest foc imaterial de culoare albăstruie şi care poate fi atins fără să ardă este aşteptat cu toate luminile stinse. El apare atunci într-un mod supranatural din Sfântul Mormânt aprinzând candela aşezată special acolo. Apoi Patriarhul ortodox aprinde cele două mănunchiuri de câte 33 de lumânări pe care le are pregătite şi începe să împartă Lumina Sfântă miilor de pelerini care aşteaptă plini de emoţie.

Focul cel viu însă acţionează şi de unul singur, strălucind ca un fulger şi aprinzând din zbor candelele de la intrarea în biserică, precum şi lumânările unora dintre pelerini. Acest eveniment se petrece în fiecare an în faţa a mii de martori vizuali. Nu poate fi negat de nimeni. De aceea efectul său este foarte puternic, contribuind la întărirea credinţei în Dumnezeu.

Săptămâna Mare

Ultima săptămână a Postului Paştelui, numită şi Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, este o perioadă importantă de interiorizare şi comemorare. Acum se rememorează Patimile lui Iisus, chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda, până la răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, moartea şi Învierea Sa. Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în Ierusalim şi se încheie cu Duminica Paştelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în care Iuda l-a trădat, iar cea de vineri ziua în care a fost răstignit. De aceea aceste două zile au devenit zile de post de-a lungul întregului an. Joia este ziua spălării picioarelor apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a rugăciunii din grădina Ghetsimani şi a arestării lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă.

„Trufia cea mai mare poate fi nimicită doar prin umilinţa cea mai profundă. De aceea, este necesar să Mi se petreacă Mie aceasta. Dar voi să nu vă înspăimântaţi atunci, căci nu voi rămâne în mormânt, nici nu mă voi descompune, ci voi învia în a treia zi şi voi veni din nou la voi, exact la fel ca acum! Abia aceasta va fi mărturia cea mai mare şi mai adevărată pentru sufletele voastre a misiunii Mele divine şi ea vă va întări pe deplin în credinţa voastră.” – Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber

„Aceasta va constitui o judecată extrem de supărătoare pentru aceşti oameni răi şi îndărătnici, iar pentru ai Mei va reprezenta apogeul iubirii Mele, în timp ce învierea Mea va fi totodată o înviere pentru toţi cei care Mă urmează.” – Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber

Sărbătoarea bucuriei
„…un astfel de act, oricât de înspăimântător ar părea el a fi pentru ochiul omenesc, este totuşi necesar pentru ca, în timp, toate creaturile să revină la pura viaţă divină, liberă şi independentă…”– Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber Învierea lui Iisus Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre fiinţa umană şi Creatorul său. Celebrarea ei în fiecare an duce la retrezirea aspiraţiei către îndumnezeire, la transfigurarea vieţii pământeşti într-o viaţă impregnată de prezenţa lui Dumnezeu. De aceea Paştele este o sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când l-au văzut pe Iisus înviat. Iar salutul care se obişnuieşte cu această ocazie este tot o expresie a acestei bucurii: „Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!”.

Tradiţii populare

Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare care îşi au originea în tradiţiile străvechi (considerate azi de mulţi a fi păgâne) şi de credinţe şi superstiţii legate de ciclul anotimpurilor şi treburilor gospodăreşti.

În Vinerea Mare se obişnuieşte să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul slujbei se trece pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când şi-a dus crucea. Tot în această zi, numită şi Vinerea Seacă se obişnuieşte să se ţină post negru. Se mai spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi îmbelşugat, iar dacă nu va ploua va fi un an secetos. Un alt obicei spune că cel care se va scălda în apă rece de trei ori în această zi, aşa cum Ioan Botezatorul boteza în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.

În Sâmbăta Mare se prepară pasca şi cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a fi sfinţite în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la slujba de Învierea Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti precum şi flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică. În după amiaza zilei de sâmbătă se încheie postul de 40 de zile şi clopotele încep să bată din nou. Cel mai important moment al zilei este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spune că prima persoană care urmează să fie botezată cu această apă „nouă” va avea noroc toată viaţa.

În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a trupului şi a sufletului. Dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un ban de argint. Cine se spală cu această apă va fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul şi va avea o viaţă îmbelşugată.

În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii, al victoriei vieţii asupra morţii, a luminii divine asupra întunericului ignoranţei. Unii obişnuiesc să păstreze restul de lumânare rămas, pe care îl aprind în cursul anului când au vreo problemă gravă. O credinţă răspândită este aceea că, timp de o săptămână, începând cu noaptea Învierii, porţile raiului rămân deschise. Astfel încât sufletele celor decedaţi în timpul Săptămânii Luminate ajung cu siguranţă în rai.

Ouăle roşii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa. De aceea atunci când se sparg ouăle prin ciocnire se obişnuieşte să se spună: „Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!” Aceste formule se pot folosi ca formule de salut timp de patruzeci de zile, până la Înălţarea Domnului. Există credinţa că cei care ciocnesc ouă se întâlnesc pe lumea cealaltă. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele zone se obişnuieşte să se picteze ouăle. În funcţie de zona în care se fac ele se numesc ouă încondeiate, închistrate, muncite, picate (cu ceară) etc.

Circulă şi numeroase legende despre ouăle roşii. În unele, Maica Domnului, hăituită, fie face ouă roşii pe care le aruncă în spate pentru a-i deruta pe urmăritori, fie transformă pietrele pe care le aruncau aceştia în ouă roşii.

Altă legendă povesteşte că, la răstignirea lui Hristos, Sfânta Maria pune un coş cu ouă sub cruce ca să-i îmbuneze pe soldaţi, iar acestea sunt înroşite de sângele Mântuitorului. Se mai spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, acestea atingându-l s-au transformat în ouă roşii. O altă legendă povesteşte că vestea Învierii lui Iisus a fost primită cu neîncredere de unii: o precupeaţă care vindea ouă în piaţă a zis că ea va crede doar atunci când ouăle se vor înroşi, iar ouăle s-au înroşit pe loc.

Ouăle simbolizează şi reîntinerirea, primăvara. Ouăle împodobite sau colorate erau dăruite primăvara, ca simbol al renaşterii, încă din era precreştină. În Egiptul antic, oul era simbolul legământului vieţii şi reprezenta totodată sicriul ori camera mortuară. În tradiţia populară românească, ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, au capacităţi protectoare.

Pasca este o prăjitură specifică Paştelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc şi aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în care se pune în cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului. Despre originea ei există o legendă care spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost găzduit la un om foarte generos. Acesta le-a pus în traistă la plecare, fără ştirea lor, pâine pentru drum. Apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştele, iar el le-a răspuns că atunci când vor găsi pâine în traistă. Au căutat şi au găsit pâinea. De atunci e obiceiul să se coacă pască de Paşti.

Alte obiceiuri:

* Primii creştini numeau prima săptămână după Paşti, „Săptămâna Albă”, deoarece cei care se botezau atunci purtau veşminte albe, simbol al reînnoirii.
* Austriecii împodobesc ouăle cu frunze sau flori, apoi le introduc în vopsea legate într-un ciorap, modelul păstrându-se alb. Românii folosesc şi ei frunze de pătrunjel sau leuştean pentru decorarea ouălor.
* În a doua zi de Paşti, fetele din Ardeal sunt stropite cu parfum.
* Polonezii încondeiază şi ei asemenea românilor ouăle, obiceiul fiind denumit „pisanski” (de la verbul pisac, a scrie).
* Bulgarii ciocnesc, în noaptea de Înviere, un ou de zidul bisericii.
* În Italia preotul binecuvântează toate ouăle de Paşti aşezate la loc de cinste în mijlocul mesei de duminică.
* Germanii adună toţi pomii de Crăciun pe care îi aprind apoi în „Focul de Paşti”, simbol al trecerii iernii şi venirii primăverii.
* În Spania, „Semana Santa” (Săptămâna Mare) este sărbătorita prin procesiuni de care alegorice, care amintesc de festivalurile de dinainte de creştinism.
* A doua zi de Paşti galezii urcă pe munte pentru a întâmpina primele raze ale Soarelui care vestesc Învierea.
* În Mexic, în „Semana Santa” (Săptămâna Mare) sunt organizate spectacole având ca subiect patimile lui Iisus Hristos, actorii purtând veşminte ca acum 2000 de ani.

sursa-yogaesoteric.net

---

Oxitocina și legăturile de iubire

Dacă biochimia ar fi simplă, dar nu este, n-am avea nevoie decât de oxitocină, a cărei reputaţie în dezvoltarea legăturilor afective este evidentă din denumirile sub care mai este cunoscută: „drogul iubirii”, „substanţa chimică a îmbrăţişării” sau „hormonul încrederii”.

În urmă cu ceva vreme, oxitocina era cunoscută doar drept molecula care stimulează contracţiile uterine pe perioada travaliului, producerea laptelui pe perioada alăptării şi puternica legătură dintre mamă şi pui, la mamifere. Dacă injectăm oxitocină în creierul unui şobolan virgin, apare imediat comportamentul matern – mamele-şobolani sunt în stare să treacă printr-un grilaj electrificat pentru a-şi hrănii puii. Dacă se blochează oxitocina, mamele-şobolani îşi resping puii.

Însă cercetătorii care studiază femelele de şoareci de prerie au descoperit că oxitocina favorizează stabilirea unei legături emoţionale cu un partener mascul, în aceeaşi măsură în care vasopresina favorizează ataşamentul unui mascul faţă de o femelă. Deoarece creierul este plin de receptori de oxitocină în centrii recompensei şi pentru că nivelul oxitocinei creşte pe perioada împerecherii, femelele monogame de şoareci de prerie învaţă să asocieze sentimentul de plăcere cu perechea lor (aşa cum fac şi oamenii).Atunci când se blochează oxitocina, femelele de şoarecii de prerie, recunoscute drept monogame, nu mai dezvoltă ataşament faţă de partenerii lor.

Dacă cercetările pe animale au pus bazele înţelegerii importanţei oxitocinei în dezvoltarea legăturii într-un cuplu, cercetarea cuplurilor umane a transformat molecula într-o vedetă în afara cercurilor ştiinţifice.

În cadrul unui experiment, cercetătorii elveţieni au dat unui număr de 47 de cupluri un spray nazal care conţinea fie oxitocină, fie o substanţă placebo. Cuplurile au luat apoi parte la o discuţie conflictuală, înregistrată video. Cei care au primit oxitocină au demonstrat un comportament benefic şi mai puţin nefast, precum şi niveluri mai scăzute ale hormonului de stres cortizol.

Alte cercetări arată că oxitocină favorizează manifestarea stării de încredere. În cadrul unui experiment, subiecţii cercetării au primit o sumă de bani pe care s-o investească printr-un administrator. Jumătate dintre participanţi au primit înaintea experimentului un spray nazal cu oxitocină, iar cealaltă jumătate, cu o substanţă placebo. Subiecţii care au primit oxitocină au fost de aproape două ori mai dispuşi să-şi încredinţeze toţi banii administratorului.

Iar un studiu al Institutului Naţional de Sănătate Mintală a stabilit că subiecţii care au inhalat oxitocină, înainte de a privi nişte imagini cu figuri ameninţătoare, prezentau o activitate considerabil redusă în centrii cerebrali ai fricii. Având în vedere reputaţia de care se bucură acest produs, comercianţii de spray nazal şi picături sublinguale cu oxitocină s-au înmulţit considerabil pe internet (există chiar un produs care se numeşte „Încredere lichidă”).

Aceste produse care conţin oxitocină sunt comercializate unui larg grup de potenţiali consumatori, inclusiv persoane singure care îşi doresc o relaţie, cupluri învrăjbite care speră să îşi salveze relaţia şi comis-voiajori care doresc ca oamenii să aibă încredere în ei pe loc.

Dar cuplurile înţelepte, care cultivă relaţii bazate pe un înalt nivel de încredere şi legături armonioase, ştiu că îşi pot spori singuri nivelul oxitocinei într-un mod mult mai plăcut şi fără să cheltuiască niciun ban: prin sărut, mângâieri, îmbrăţişări şi fuziuni amoroase.

Bruce Lipton – Oxitocina: legăturile de iubire

---

Cel ce dăruiește, primeşte bucurie dumnezeiască

Există două feluri de bucurii: cea resimţită atunci când primești şi cea pe care o simţi atunci când dăruiești. Dar bucuria ce o simte cineva atunci când dăruiește nu se compară cu bucuria pe care o simte atunci când primește. Omul, ca să-şi dea seama dacă sporeşte cu adevărat duhovniceşte, este necesar ca la început să cerceteze dacă se bucură când dăruiește, iar nu când primește. După aceea, dacă lucrează corect duhovniceşte, atunci când face vreun bine, nu îşi mai aduce aminte niciodată de el, dar nu uită niciodată nici cel mai mic bine ce i s-a făcut lui. Nu-şi poate închide ochii din pricina unei prea mici faceri de bine a celorlalţi.

Se poate ca el să-i fi dat cuiva o vie şi să fi uitat. Dar dacă celălalt îi dă un ciorchine de struguri din via pe care el i-a dăruit-o, nu-l mai uită niciodată. Sau poate să fi dat cuiva mai multe icoane sculptate şi să nu îşi mai aducă aminte. Dar dacă acela îi dă o iconiţă plastifiată, el este mişcat de această iconiţă, cu toate că este de mică valoare, şi drept recunoştinţă se gândeşte cum să-l răsplătească. Sau poate să dăruiască chiar şi toată biserica împreună cu terenul ei şi să uite. Altfel spus, călătoria duhovnicească este corectă atunci când cineva uită binefacerile pe care le săvârşeşte şi îşi aduce aminte de cele pe care i le fac ceilalţi. Și când omul ajunge în starea aceasta, atunci este cu adevărat om, om al lui Dumnezeu.

Dar dacă uită mereu faptele bune pe care i le-au făcut alţii şi îşi aduce aminte numai de cele bune pe care el le-a făcut lor, aceasta este lucrare potrivnică celeia pe care o cere Hristos. Iar când gândeşte: „Tu mi-ai dat atâta şi eu ţi-am dat atâta”, acesta este un mod de a gândi negustoresc. Eu caut să dau celui ce are nevoie mai mare. Nu socotesc negustoreşte: „Cutare mi-a dat cărţile acestea, iar eu acum îi datorez atâta. Aşadar e necesar să-i dau ca să mă achit”. Sau: „Dacă celălalt nu mi-a dat, nu-i voi da nici eu nimic”. Căci şi aceasta este o dreptate omenească.Cel ce primește ceva, primeşte bucurie omenească. Însă cel ce dăruiește, primeşte bucurie dumnezeiască. Bucuria dumnezeiască o primim prin a dărui. De pildă, cineva îmi dăruiește o carte. Atunci acela se bucură duhovniceşte, dumnezeieşte, iar eu care am primit cartea mă bucur omeneşte. Dar când şi eu voi dărui cartea, mă voi bucura şi eu dumnezeieşte, iar celălalt care o va primi, se va bucura omeneşte. Când şi acela o va dărui, se va bucura şi el dumnezeieşte, iar cel care o va primi se va bucura omeneşte. Dar dacă şi acesta la rândul său o va dărui altuia, şi el se va bucura dumnezeieşte. Vedeţi cum de un singur lucru mulţi oameni se pot bucura atât omeneşte, cât şi dumnezeieşte?Să vă învăţaţi să vă bucuraţi prin a dărui. Atunci când se bucură cineva prin a dărui, este bine întocmit, este în legătură cu Hristos, are Harul dumnezeiesc. Atunci când cineva dăruiește sau oferă ceva, bucuria pe care o simte are oxigen dumnezeiesc. Atunci când se bucură prin a primi sau prin a se jertfi alţii pentru el, bucuria aceasta are miros urât, asfixiază.

Astfel de oameni care dăruiesc fără să se gândească la ei înşişi ne vor judeca în Ziua cea de Apoi. Ce bucurie simt aceşti oameni! Însă cei mai mulţi oameni se bucură când primesc şi astfel se lipsesc de bucuria dumnezeiască şi de aceea sunt chinuiţi. Hristos este mişcat atunci când îl iubim pe aproapele nostru mai mult decât pe noi înşine şi ne umple de desfătare dumnezeiască. Vezi, El nu S-a limitat la: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, ci S-a jertfit pentru om.

Extras din Trezire duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul

---

OSHO: Este posibil să încerci să schimbi lumea, fără să fii agresiv?

Este agresiv. Chiar și efortul de a schimba un singur individ este agresiv. Cine ești tu să hotărăști ce e bine pentru o anumită persoană? Cine ești tu să hotărăști ca lumea, dacă va fi schimbată după placul tău, va fi un loc mai bun? Înseamnă să-ți asumi rolul de mântuitor, iar acesta este un mod inconștient de a-i domina pe oameni. Este pentru binele lor, desigur, astfel încât ei nici măcar nu se pot răscula.

Fiecare părinte face asta pentru copiii lui. „Pentru binele lor” îi disciplinează, îi silesc să facă lucruri pe care aceștia nu vor să le facă, le impun o anumită religie fără consimțământul lor. În orice mod posibil, libertatea acestora este îngrădită. Mai puțină libertate, mai puțină individualitate… iar în momentul în care copilul devine sută la sută ascultător, a murit. În neascultarea lui stă libertatea copilului. În rebeliunea lui constă ființa lui.

Și nu poți să spui că intențiile părinților sunt greșite. Eu n-am suspectat niciodată intențiile cuiva. Dar nu asta e problema. Problema este: care-i rezultatul? Intenția este ceva din tine, poți avea numai intenții bune sau numai intenții rele, dar ține-le pentru tine. Din clipa în care începi să acționezi asupra lor, intențiile bune devin mult mai primejdioase decât intențiile rele. O intenție rea poate fi imediat curmată, condamnată, nu doar de către persoana asupra căreia o impui, dar și de către cei care îi sunt martori. Dar o intenție bună este primejdioasă.

Ambele fac același lucru – distrug libertatea individului de a fi el însuși – așa că natura lor nu e nicidecum diferită de ceea ce vrei tu. Rebeliunea este posibilă față de o intenție rea și este susținută de toată lumea, dar împotriva unei intenții bune rebeliunea devine imposibilă. Toată lumea va susține intențiile bune care distrug individul. Nimeni nu va veni în sprijinul individului.

Nu e treaba noastră să salvăm lumea. În primul rând, nu noi am creat-o. Nu e treaba noastră încotro se îndreapta și ce se întâmplă cu ea. Singura noastră responsabilitate este ca, atâta vreme cât ne aflăm aici, să trăim viața plină de bucurie, de iubire, de beatitudine. Atâta vreme cât ne aflăm aici, treaba noastră este să știm cine suntem și ce e cu viața asta. Iar miracolul obținut făcând asta este că deja schimbăm lumea fără să fim agresivi. În mintea ta nu există nicio idee despre a schimba lumea, deci nu se ridică problema agresiunii. N-ai niciun gând vag măcar de a schimba lumea și de a o face în concordanță cu tine. Pur și simplu îți trăiești viața al cărui stăpân ești. Încerci s-o trăiești cât mai intens și total posibil, pentru că viața e scurtă, iar următorul moment este atât de nesigur, încât ar trebui să considerăm fiecare moment ca și când ar fi ultimul.

Chiar și numai ideea – că acesta ar putea fi ultimul moment – te transformă. Apoi, nu mai ai de ce să fii gelos, de ce să fii furios. În ultimul moment al vieții, cine vrea să fie gelos și furios, trist și nefericit? În ultimul moment, toate ranchiunele și toate nefericirile legate de viață dispar. Dacă fiecare moment este considerat a fi ultimul, având în vedere că tot ce urmează acestuia este nesigur, te schimbi, iar schimbarea va fi molipsitoare. Ar putea schimba întreaga lume, cu toate că tu nu ai intenționat asta. Acesta este modul meu de a schimba lumea fără a fi agresiv.

Osho– fragment din Putere, politică și schimbare

---

Jean Klein – Aforismele înțelepciunii

• Dorinţa de a investiga viaţa vine din viaţa însăşi. Din acea parte a existenţei care e încă tăinuită. Viaţa ne provoacă să întrebăm. Ea vrea să fie admirată. Şi atâta timp cât nu este, întrebarea rămâne: „Cine sunt eu?”.

• În receptivitatea superioară toate obiectele se desfăşoară şi sunt transmutate în iubire.

• Nu există întâmplare în viaţă, pentru că tot ce se petrece aparţine întregului. Din punct de vedere personal poate să pară accidental sau coincidenţă, dar în ochiul divin al infinitului există numai simultaneitate.

• Descoperirea naturii tale reale nu se poate produce cu ajutorul memoriei. Ea vine prin atenţia multidimensională ce apare firesc atunci când memoria este absentă. Această vigilenţă înnăscută este ascultare.

• Te simţi în vastitate, în imensitatea în care nu există ascultător sau privitor. Numai în ascultare se poate produce transmutaţia de la stadiu de „cunoştinţe” la „cunoaştere ca fiinţă”. Înseamnă să fii deschis la toate expresiile vieţii. Pot exista analogii, dar niciodată repetiţii. Ascultarea înseamnă acceptarea vieţii fără vreo referinţă la ceva cunoscut.

• Presimţirea vine întotdeauna de la ceea ce este presimţit.

• Spontaneitatea răsare din liniştea meditativă, din cea mai înaltă inteligenţă şi integrare. Este trăirea clipă de clipă în suprema artă a auto-renunţării, unde conflictul nu este cunoscut… Sfârşitul procesului de devenire este începutul spontaneităţii. Este un izvor de energie. Este iubire.

• Plăcerea este întotdeauna în umbra durerii. În beatitudine nu există o contraparte; este fără cauză sau obiect. Plăcerea menţine persoana (ego-ul, n.r.), pe când beatitudinea o anihilează. Plăcerea este fracţionară. Beatitudinea este multidimensională, atotcuprinzătoare. Este sursa tuturor fracţiunilor, nu sinteza lor. Plăcerea are un început şi un sfârşit. Beatitudinea este continuă…

• Viaţa nu are nevoie de o raţiune de a fi. Aceasta-i splendoarea ei.

• Ceea ce se numeşte norocul începătorului este de fapt libertatea începătorului faţă de ideile despre sine însuşi.

• Mintea poate modifica toată mobila dintr-o cameră, dar pereţii vor rămâne. De ce să trăieşti limitat de pereţi? Fiinţa ta, pacea şi împlinirea ultimă sunt libere de orice limitare.

• Mintea este o cursă, dar când priveşti cu adevărat nu poţi descoperi niciun prizonier.

• Adevărata cale Bhakti înseamnă abandonul desăvârşit în faţa propriei tale linişti.

• Întrebările reale vin din răspunsul însuşi. De aceea tu poţi găsi răspunsul doar în tine însuţi. Tu însuţi eşti răspunsul oricărei întrebări.

• Orice frică reprezintă inevitabilul preţ al izolării. Atâta timp cât persistă iluzia unui ego separat nu putem evita teama. Singurul remediu definitiv împotriva fricii este realizarea unei conştiinţe globale şi unificatoare.

• Autoritatea reală vine din înţelepciunea impersonală, nicidecum de la persoană.

• Tu nu eşti proprietarul a ceea ce posezi, ci doar un administrator. În această postură te comporţi complet diferit deoarece te simţi liber faţă de bunuri. Le vei utiliza potrivit fiecărei situaţii, dar nu în vederea acumulării. Când ajungi să te cunoşti profund, descoperi ierarhia reală a lucrurilor.

• Sinele este ca o sursă luminoasă ale cărei raze alcătuiesc mentalul nostru şi, în consecinţă, lumea. Fiinţele şi lucrurile, sub aspectul lor cel mai divers, cel mai eterogen, nu sunt decât fragmentări ale aceluiaşi Tot, precum scânteile care sar dintr-un foc sau firele plasei unui păianjen.

• Când totul s-a absorbit în vigilenţă fără alegere, apare înţelegerea. Ea se iveşte fără efort. Ceea ce e lipsit de orice atingere a voinţei este un dar.

---