Aceasta inscriptie reliefata pe frontonul templului lui Apolo din Delfi a devenit principiul fundamental al filosofiei lui Socrate. “Cunoaşte-te pe tine însuţi!” s-a transformat intr-o maxima si un indemn urmat de majoritatea oamenilor, bineinteles fiecare urmandu-si calea proprie.
A ne cunoaşte pe noi insine este imboldul launtric pe care il simtim de cand incepem sa rationam-din jurul varstei de 2 ani-si pe care il urmam constient sau nu toata viata. Aceasta cunoastere este temelia înţelepciunii si a intelegerii realitatii si iluziei. Cunoscându-ne şi înţelegându-ne pe noi insine, vom putea cunoaşte şi înţelege pe pe ceilalti si ceea ce se intampla atat cu noi cat si in jurul nostru.
Cum putem ajunge să ne cunoaştem pe noi însine? La aceasta întrebare răspunsurile sunt diverse si cateodata confuze, din cauza că fiecare dintre noi acordam propriul înţeles sinelui. Cum putem să cunoastem ceva despe noi insine? Din cauza ca oamenii isi îndreaptă atenţia spre exteriorul lor, se simt atrasi să caute în exterior, în cărţi, in diverse religii, in indrumari spirituale, in diverse seminarii si actiuni in care se implica cu toata increderea. Cu totii am urmat, mai mult sau mai putin, aceste cai si am obtinut diverse cunostinte si indrumari. In unele cazuri chiar am perceput o stare de liniste interioara si o eliberare, crezand ca am ajuns la final, dar dupa catva timp atat agitatia mentala cat si senzatie de lipsa au revenit. Am citit o multime de carti de spiritualitate si am aplicat o multime de metode si tehnici, care mai de care mai “eficienta” si mai “potrivita”, am participat la o multime de seminare si indrumari spirituale, trecand de la un “nivel” la altul sperand sa ajungem la “nivelul final”, care de la un “nivel” la altul .pare tot mai greu de atins.
Dupa spusele unora acest “nivel final” ar trebui sa fie ceva extraordinar, cu surle si trambite, un extaz total; dar chiar asa sa fie? Ni se intipareste in minte un termen: “iluminare”, pe care dupa ce ni-l inchipuim cum ar arata intr-o multime de feluri (bineinteles dupa diverse indrumari exterioare), incercam sa-l atingem alergand de la o aparenta la alta, sperand ca fiecare sa fie reala, ca fiecare sa fie “ultimul nivel” si sa devenim “iluminati”.
Sa incercam sa analizam cazurile personalitatilor istorice cunoscute, considerate “iluminate”. Sa vorbim aici despre Iisus si Budha, cei mai cunoscuti si urmati dintre ei. Ceea ce ne atrage atentia de la bun inceput este ca nici unul dintre ei nu a scris nici macar un cuvant despre ceea ce a facut si cum a ajuns in starea de “iluminare”. Singurele lucruri pe care le stim despre ei le aflam din diverse scripturi, scrise de alti oameni care i-au cunoscut direct sau indirect. Chiar daca toate scrierile despre ei sunt complicate si ii prezinta ca aplicand o multitudine de tehnici si ritualuri, ei ca oameni sunt prezentati ca a fi cu totul deosebiti de ceilalti. Daca ei erau atat de deosebiti de ceilalti, atunci cum au putut fi intelesi de cei care au scris atat de multe despre ei? Nu cumva cei care credeau ca i-au inteles au complicat in asa masura lucrurile incat nu mai poate fi inteles nimic? De ce ei insisi nu au asternut nici macar un cuvant pe hartie, iar in toate scrierile ei se exprima foarte simplu si concis? Nu va imaginati ca nu ar fi stiut sa scrie si nici ca nu ar fi stiut sa se exprime, deoarece ambii erau de origine nobila si, mai mult ca sigur ca au fost instruiti in ale scrisului si vorbitului de la o varsta frageda. Poate ca toata cunoasterea si intelegerea pe care o aveau era extrem de simpla, netrebuind ca nici macar sa fie scrisa. Probabil era de ajuns o simpla indrumare verbala.
Nu facem aici analiza scrierilor care se bazeaza pe existenta lor. Daca despre viata lui Budha putem afla o multime de amanunte si putem sa vedem modul in care a evoluat, despre viata lui Iisus nu aflam mare lucru, decat cateva amanunte despre copilaria lui, accentul fiind pus pe viata lui dupa 30 de ani. In toate scrierile despre el nu se pomeneste nimic despre ce a facut din copilarie pana la aceasta varsta. Chiar nu a fost nimeni alaturi de el care sa-i cunoasca drumul pe care l-a strabatut pana la varsta de 30 de ani?
Sunt multe intrebari care se nasc din aceste omisiuni, dar nu in aceasta directie ar trebui sa ni se indrepte atentia ci spre faptul ca exprimarea lor era extrem de simpla si fara echivoc. Tot ceea ce spuneau ne indruma sa vedem ca exista o unica putere – Dumnezeu – omniprezent, omniscent si omnipotent, indemnandu-ne sa-l recunoastem in noi insine. Nu au vorbit nicaieri despre” iluminarea” lor ca despre un fenomen iesit din comun, ci despre o recunoastere a acestei unice esente care ii defineste si ne defineste pe toti.
Din simplitatea manifestata in actiune si vorbire de acesti doi oameni care au influentat gandirea multora dintre noi, putem trage concluzia ca “iluminarea” este ceva simplu si la indemana, nefiind nevoie decat de recunoastere si intelegere launtrica. Nici unul din cei doi nu ne vorbeste de ritualuri, metode sau tehnici de aplicat pentru a ajunge la ea. De ele ne vorbesc doar cei care au scris acele carti. Daca totul se rezuma la a recunoaste atunci a “cunoaste” devine a recunoaste. Dar ce este de recunoscut?
Ce suntem noi de fapt si ce este de recunoscut referitor la fiinta noastra? La o privire superficiala remarcam ca suntem un trup care traieste si actioneaza intr-o lume, obiectiva, alaturi de alte trupuri. Care este numitorul comun al tuturor actiunilor noastre; care este aspiratia launtrica a fiecaruia dintre noi si pentru ce facem tot ceea ce facem? Pentru ca fiecare dintre noi doreşte să fie fericit si absolut tot ceea ce facem –constient sau inconstient- este indreptat spre atingerea acestui tel.
Intr-o prima etapa, ca sa spunem asa, cautam fericirea undeva in exteriorul nostru. Credem ca realizand ceva, obtinand ceva sau castigand ceva devenim fericiti. Temporar, dupa ce ne-am atins un scop, ne simtim in al noulea cer, dar in scurt timp aceasta stare dispare. Atunci, a fost sau nu fericire? Si daca nu a fost fericire, ce am simtit de fapt? A fost o simpla exaltare de moment, urmata de un gol pe care il simtim la interior. Dupa esuari repetate in obtinerea fericirii prin intermediul experientelor obisnuite, incercam sa o obtinem pe alte cai, indreptandu-ne spre domenii care ne pot crea obsesii sau dependente. In cele din urma ajungem la concluzia ca nici aceste experiente nu ne-au adus acea mult ravnita fericire. Atunci, ce ar mai fi de facut, cum putem cunoaste adevarata fericire? Cand esuam in a gasi fericirea in experientele obisnuite, incepem cautarea ei in spiritualitate.
In a doua etapa cautam acea fericire care sa se manifeste permanent si nu stari de surescitare temporara. Si astfel cautarea fericirii se transforma in cautarea iluminarii. Aceasta noua cautare ne face sa ne indreptam atentia inspre obtinerea unor stari deosebite ale mintii, crezand ca senzatia temporara de liniste si pace care apare este adevarata fericire. Numai ca observam ca se intampla acelasi lucru ca si cand cautam fericirea in obiecte si relatii: senzatia de fericire dispare. Ajungem la aceeasi concluzie ca si in cazurile anterioare, observand cu tristete esecul. Acest esec poate fi perceput ca o depresie, ca o disperare sau ca o criza, nemaiexistand directii vizibile catre care sa ne indreptam. Si atunci, singura posibilitate ramasa este de a ne cunoaste pe noi insine, de a afla ce suntem de fapt. Cine suntem noi, aflati mereu in cautarea fericirii si care este natura adevaratei fericiri?
Toata cautarea noastra se rezuma la un lucru foarte simplu: gasirea propriei identitati. Poate fi adevarata noastra identitate o stare, o manifestare sau o asteptare viitoare? Toate astea sunt trecatoare, asa ca daca am fi fost asta am fi disparut odata cu ea. Ceea ce suntem noi este permanent aici, percepand schimbarile, aparitiile si disparitiile. Nimic din ceea ce este supus schimbarii, din ceea ce apare si didpare nu poate constitui esenta noastra, deoarece, daca ar fi asa ar disparea odata cu ele.
Esenta naturii noastre nu poate fi constituita din corp, minte, ganduri, emotii, sentimente, senzatii, experiente, stari, perceptii si altele asemenea lor, deoarece toate astea apar si dispar. Esenta noastra, existenta noastra, este martorul aparitiei, schimbarii si disparitiei lor. Existenta noastra este singurul lucru care nu poate fi contestat. Chiar si daca, cateodata, avem impresia ca nu existam, trebuie sa existam ca sa avem acea impresie. Existenta noastra cunoaste toate experientele, sentimentele, gandurile, obiectele, absolut tot ce poate aparea in exteriorul si interiorul nostru. Cand cunoastem aceste lucruri, spunem ca suntem constienti de ele. Astfel putem spune ca suntem constienti de ceea ce ni se intampla.
Tot ce este efemer apare si dispare in aceasta constiinta care ne defineste. In toata aceasta miscare singura constanta este constiinta care inregistreaza aceste miscari, aceste aparitii, transformari si disparitii. Este necesara obtinerea a ceva, vreo tehnica, vreun ritual sau vreo practica pentru a fi constient?
In ce moment constientizati ceea ce se intampla? Puteti sa constientizati ceva trecut sau un posibil eveniment viitor? Chiar daca la prima vedere credeti ca este asa, la o cercetare mai atenta observam ca trecutul si viitorul nu exista decat ca amintiri respectiv inchpuiri ale mintii, nefiind reale, neintamplandu-se in prezent. Astfel singurul moment al constientizarii este prezentul. Putem spune ca esenta noastra este constiinta prezentului, sau prezenta constienta, daca vrem sa folosim o expresie consacrata.
sursa-aici
ASTRODEVA 