Părintele minimalist sau revenirea la bunul simț


În ultimii ani, diverse curente de parenting au apărut ca ciupercile după ploaie, majoritatea încercând să ofere cam aceleași sfaturi părinților, dar, din motive de marketing, sub denumiri diferite; altele pervertind educația copiilor în mod periculos, prin demonizarea unor concepte vechi și sănătoase, dar greșit aplicate.
***
De cele mai multe ori, astfel de sfaturi îi fac pe cititori să se simtă vinovați că nu au știut să fie „părinți danezi”, sau „necondiționali”, sau „leneși”, sau cine știe cum, când, de fapt, nu există pe lumea aceasta decât părinți care își asumă răspunderea creșterii copiilor și părinți care fug de această răspundere…Happy-Family
Unul dintre cele mai importante aspecte este să ne amintim că niciun om nu este perfect și că avem cu toții câte ceva de învățat întreaga viață, că nu există niciun om care să nu știe nimic, tot așa cum nu există niciun om care să le știe pe toate. „Busola” noastră internă – alcătuită din experiența noastră de viață, principiile, valorile, convingerile și credințele noastre – ar trebui să constituie principalul nostru instrument de „navigație” în creșterea și educarea copiilor, iar informațiile pe care le deținem le putem completa cu ajutorul specialiștilor în pedagogie și psihologie validați și activi, nu cu ajutorul bloggerilor care au căutat mai degrabă să devină celebri peste noapte.
Întoarcerea la bunul simț și dreapta măsură este calea cea mai adecvată de educare a copiilor. Tocmai la aceasta ne îndeamnă curentul minimalist din parenting…
***

Cum să nu creștem copiii lui Gordon Gekko

Acum 31 ani, celebrul regizor Oliver Stone lansa un film care prevestea o eră a lăcomiei fără precedent în istoria lumii: „Wall Street”. Personajul central, finanțistul Gekko, are drept slogan: „Lăcomia e bună”. Gekko este lipsit de scrupule, lipsit de omenie, stăpânit de patima banilor și a puterii iluzorii pe care banii o aduc dimpreună cu toate plăcerile materiale satisfăcute fără întârziere. Gekko sfârșește în închisoare, pierzându-și soția și înstrăinându-și fiica, unicul copil. În octombrie 2008, premierul australian Kevin Rudd ține un discurs – „Copiii lui Gordon Gekko” –, referindu-se la criza financiară mondială din 2007-2010, criză care a afectat grav economia mondială și, implicit, viața tuturor. „Poate că a venit timpul să recunoaștem că nu ne-am însușit prea bine învățămintele ideologiei lăcomiei. Și, iată, astăzi trebuie să curățăm mizeria pe care au făcut-o copiii lui Gordon Gekko.”

subconstiemt

Un an mai târziu, cardinalul italian Tarciso Bertone susținea în fața Senatului un discurs în care afirma că economia de piață a fost înlocuită de „economia lăcomiei”, deoarece lăcomia, ca și mentalitatea care își are originea în lăcomie, este răspunzătoare de criza economică din anii 2007-2010.

  • Există două mari întrebări pe care ar fi necesar să ni le punem:
    1. Cum au ajuns oare niște copii nevinovați să se transforme în adulți stăpâniți de duhul lăcomiei, insațiabili, dornici să-și schimbe autoturismul la fel de repede ca telefonul mobil și garderoba la fiecare anotimp, mereu cu gândul la bani, și gata să sacrifice orice pentru asta, inclusiv libertatea? Cine și cum i-a crescut?
    2. Ce fel de copii vor educa, la rândul lor, acești adulți stăpâniți de lăcomie încă din tinerețe?

Răspunsurile nu sunt deloc simple, deși par evidente: părinții lacomi cresc copii lacomi. La o privire mai atentă, vezi că, adesea, oameni săraci, dar preocupați excesiv de cum să facă bani ca să scape de sărăcie, cresc copii lacomi și excesiv de preocupați să facă bani, nemilostivi, zgârciți și hrăpăreți. Alteori, oameni bogați, lacomi și lipsiți de omenie, le provoacă propriilor copii niște răni atât de adânci, încât aceștia ajung să fugă toată viața de bani, știind prea bine ce răni adânci și câtă suferință le pot aduce.

Uneori, părinții își justifică propria patimă pentru bani prin însăși grija lor față de copii: „Pentru ei muncesc, să le rămână lor, să nu sufere de lipsuri!”, chiar și atunci când, în realitate, ei sunt cei care se bucură din plin de avere și, prin exemplul personal, își educă și copiii să facă din bani singurul scop în viață.

Cei mai mulți părinți nu vorbesc direct despre aceste aspecte, nu le spun copiilor, ca Gordon Gekko, că „Lăcomia e bună”, nici că „Banii aduc fericirea” – dimpotrivă, se străduiesc să-i educe cât mai bine. Uită însă că cei mici învață din ceea ce văd, nu din ceea ce aud, iar atașamentul față de posesiuni materiale vine încă din pruncie, atunci când primesc jucării fără număr, hăinuțe și dulciuri, când li se fac toate poftele si se află permanent în centrul atenției, învățând astfel că toți din jurul lor nu există decât cu un singur scop: de-a le face lor pe plac.

1. Nu cumpărați jucării și haine în exces!

Copiii nu le vor mai aprecia, se vor plictisi repede de ele și vor dori mereu altele noi, mai scumpe și mai sofisticate, în caz contrar nu vor mai resimți nicio plăcere, iar voi, ca părinți, veți ști fără întârziere aceasta. Aici se află originea nevoii insațiabile a viitorilor adulți de a avea cât mai multe posesiuni.

2. Cumpărați puțin și cu semnificație!

De preferință, cumpărați copiilor doar câteva jucării pe an, adaptate vârstei, variate și, desigur, observându-le preferințele (păpuși, mașinuțe, avioane, mingi etc.). Este de preferat ca fiecare nouă jucărie să fie legată de un eveniment anual, precum ziua de naștere, onomastica, Crăciunul.Christmas-Present-red

Procedați la fel și pentru alte obiecte sportive, precum bicicletă, role, skateboard etc. Lăsați copilul să aștepte un obiect sau jucărie nouă, nu vă grăbiți să o cumpărați de îndată, chiar dacă vă permiteți. Așteptarea crește dorința și, atunci când copilul primește obiectul dorit, îl va aprecia mai mult, după cum va aprecia mai mult și dărnicia părintească, pe când dacă primește imediat obiectul dorit, nici nu-l apreciază, nici nu vă apreciază – și, în scurtă vreme, va dezvolta convingerea că i se cuvine să îi fie satisfăcute toate mofturile, ajungând astfel nu doar nerecunoscător, ci și arogant.

3. Nu dați copiilor sume mari ca bani de buzunar!

Aceasta îi învață că li se cuvine să aibă pe mână bani mulți și nemunciți. Evident, banul nemuncit de tine, ca și cel câștigat pe căi necinstite, e cel mai lesne de cheltuit. Acest prost obicei are și consecințe negative imediate – copiii își vor cumpăra dulciuri, fast food și sucuri, ori alte lucruri la fel de nefolositoare. În plus, vor ajunge aroganți față de ceilalți copii, ba chiar și față de adulții pe care îi percep ca fiind mai săraci.money-finance-bills-bank-notes.jpg

Pe termen lung, consecințele sunt încă și mai devastatoare – își vor dori bani mulți, dar fără să-i muncească, obișnuiți să-i obțină fără efort, așa încât vor fi profitori, exploatându-și prietenii, familia, partenerii de viață, serviciile de asistență socială. De asemenea, vor fi înclinați spre fraudă, delapidare, afaceri oneroase și alte activități ilegale care să le aducă câștiguri mari cu eforturi minime. Nu uitați că primii de care copilul dumneavoastră va profita și cei pe care îi va exploata cel mai mult veți fi chiar voi, cei care l-ați deprins așa. Nu puține sunt cazurile în care fiii au vândut toate proprietățile părinților, lăsându-i pe drumuri, sau au distrus afaceri mari, rămase moștenire.

Este de preferat să nu le dați copiilor bani în loc de cadou, pentru că se învață să primească (și să dea) cadou bani – or, când dai cuiva bani să-și ia ce vrea înseamnă că nu îl cunoști suficient de mult încât să găsești un cadou potrivit pentru el, un cadou cu semnificație. Banii sunt impersonali, iar cei care se obișnuiesc să-i aibă învață că orice are un preț, dar nimic nu are valoare.

4. Învățați-i să economisească și să investească!

Acesta este un comportament financiar prudent, chibzuit. Economiile încep cu celebra pușculiță care, la vârsta adolescenței, se poate transforma în cont bancar. Aici, copiii pot economisi bănuți de buzunar, burse, alocații și bani proveniți din alte mici surse, pe care îi putem ajuta să-i investească cu chibzuință, în loc să-i cheltuiască compulsiv. Astfel, anumite obiecte sau excursii, vizite, concerte, hăinuțe, cărți etc. pot fi achiziționate cu mândrie de către copiii noștri din resursele personale, iar altele pot fi dobândite în regim de co-plată, ei contribuind într-o anumită măsură, iar părinții completând suma necesară. Dacă nu-i învățăm să economisească și să-și chivernisească cu prudență banii, îi vor irosi fără niciun folos și-și vor irosi totodată și propria viață, pentru că, se știe, „Time is money” (Timpul înseamnă bani)…

money pink coins pig
Fotografie de Skitterphoto pe Pexels.com

5. Dăruiți copiilor mai multe experiențe de viață decât cadouri în obiecte!

Aceasta se poate face lesne atunci când punem accentul mai puțin pe cadouri în obiecte și mai mult pe cadouri în amintiri de neuitat. De pildă, de ziua copilului, în loc să-i luați nu știu câte hăinuțe sau jucării, mai bine mergeți împreună cu toată familia într-un parc de distracții, la un miting aviatic, la un picnic, într-o drumeție etc. În acest fel, copilul va învăța că experiența trăită alături de cei dragi și transformată în amintire este mult mai de preț decât cadourile de care se bucură de unul singur și pe care, de cele mai multe ori, le va uita pentru totdeauna. Abundența de obiecte îi învață pe copii să se lege exclusiv de cele materiale, ceea ce îi face să le prețuiască în exces și să se irosească în perpetua lor căutare. Pot deveni zgârciți și complet nefericiți, fără măcar să știe de ce.

sursa-yogaesoteric.net


cropped-2560x1440-white-solid-color-background1.jpg

Copii demotivaţi – părinţi exasperaţi


Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte motivaţia drept „totalitatea motivelor sau mobilurilor, conştiente sau nu, care determină pe cineva să efectueze o anume acţiune sau să tindă spre anume scopuri”. În psihologie, se defineşte prin motivaţie „un ansamblu de factori dinamici care determină comportamentul unui individ”.
Dicţionarul de Psihologie Socială defineşte motivaţia drept un „concept fundamental în psihologie şi, în genere, în ştiinţele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuinţe, tendinţe, afecte, interese, intenţii, idealuri – care susţin realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini”.

Am citat aceste definiţii tocmai pentru a înţelege mai bine ce li se petrece copiilor noştri atunci când nimic nu pare că îi motivează. „Am încercat de toate, şi cu bune, şi cu rele”, îmi spunea o mămică aproape plângând. „Fetiţa mea îmi repetă constant că nu îi pasă. Ce să mă fac cu ea?”. Evident că dacă la 9 ani nimic nu părea să o intereseze, părinții aveau un motiv serios de îngrijorare.

Această problemă se manifestă la copii şi la adolescenţi din varii straturi sociale, mai vizibil (sau din ce în ce mai vizibil) începând din jurul vârstei de 7-8 ani şi accentuat la pubertate şi adolescenţă. Tot mai mulţi părinţi se simt complet neputincioşi şi îngrijoraţi că nu mai reuşesc nici să îşi trimită copiii la şcoală. „Parcă este în hibernare”, mi se confesa un tată frustrat, „pur şi simplu nimic nu îl mai interesează, nu îi este ruşine să ia note proaste şi să fie privit ca cel mai slab copil din clasă, nu îşi găseşte plăcere în nimic, stă toată ziua şi vegetează pe canapea la televizor sau navigând pe Internet. Şi când i-am interzis accesul la acestea, ce credeţi? A fost în stare să stea să se uite la pereţi ore în şir!”.

„Generaţia Eu”

Desigur, poate nu toată lumea realizează că lipsa de motivaţie poate fi unul dintre simptomele specifice depresiei. Însă pentru marea masă de copii şi adolescenţi, lipsa motivaţiei este un semn al lipsei voinţei, lipsei de scopuri, lipsei încrederii în sine.
Voi discuta mai pe larg despre toate aceste aspecte pornind de la rezultatele interesante ale unei cercetări întreprinse de Prof. Jean M. Twenge de la Universitatea San Diego şi prof. Tim Kasser de la Knox College (S.U.A.) şi publicată în „Personality and Social Psychology Bulletin”.

Cei doi profesori de psihologie au plecat în demersul lor de cercetare de la supoziţia următoare: este tineretul din ziua de astăzi mai interesat de aspectele materialiste ale vieţii şi mai puţin motivat decât generaţiile anterioare, sau este doar o reflectare a tendinţei adulţilor de a percepe în mod distorsionat tineretul şi de a-i găsi defecte? Cei doi profesori şi-au făcut cercetarea folosindu-se de un studiu realizat pe 355.000 de subiecţi absolvenţi de liceu între anii 1967-2007. Respectivul studiu examina valorile materiale a trei generaţii, chestionarele aplicate focalizându-se pe câteva aspecte cheie: cum percep subiecţii importanţa banilor şi a bunurilor materiale, cât şi disponibilitatea lor de a munci din greu.

ego

Comparativ cu generaţiile trecute, absolvenţii de liceu din ziua de azi sunt mult mai dornici să aibă mulţi bani şi lucruri de calitate, dar mult mai puţin dispuşi să se spetească muncind pentru toate acestea”, precizează Twenge, autor şi al lucrării „Generation Me” („Generaţia Eu”). Autorii intitulează acest aspect „fantasy gap”, expresie sinonimă cu lipsa de realism.

Interesante concluzii şi îngrijorătoare în acelaşi timp, pentru că părinţii şi educatorii ar fi necesar să se întrebe: cum se face că ne trezim crescând generaţii de oameni inteligenţi şi capabili, dar slabi la virtute?

Puţină „sare” este ceea ce dă savoare vieţii

Lipsa de voinţă este ceea ce usucă aceşti tineri pe dinăuntru. Ce anume le slăbeşte voinţa? Şi ce este voinţa? Nu voi recurge aici la termeni psihologici, ci tot la Dicţionarul Explicativ al Limbii Române: „1. Funcţie psihică caracterizată prin orientarea conştientă a omului spre realizarea unor scopuri şi prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter definită prin decizie fermă şi perseverenţă în învingerea obstacolelor. 2. Ceea ce hotărăşte cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ Învoire, consimţământ. 3. Intenţie, scop. 4. Dorinţă, poftă, chef”.

Celor mai mulţi „mileniali” nu le lipsesc scopurile, şi cu atât mai puţin dorinţele, cheful, ci le lipseşte efortul şi disponibilitatea de a depune efort. Iar dorinţele lor principale sunt de a avea şi de a se distra, de a se simţi bine. Părinţii lor, oameni născuţi după război şi trecuţi prin destule crize economice, au crescut în lipsuri şi muncind din greu pentru a obţine tot ce au. Devenind părinţi, şi-au dorit să ofere copiilor lor totul de-a gata, aceştia să aibă tot ce îşi doresc, să nu sufere pentru că n-au, să nu sufere de plictiseală, să se amuze, să se simtă bine. Toate aceste intenţii bune, născute din iubire şi din grijă, au funcţionat exact ca mierea şi zahărul în bucate, după cum ne spune povestea binecunoscută – când, ce să vezi, puţină „sare” este ceea ce dă savoare vieţii. Sunt copii care au crescut motivaţi în permanenţă de recompense materiale şi care, atunci când cresc, desigur, nu se mai pot desprinde de ele şi nu mai reuşesc să găsească în ei înşişi motivaţia de a face ceva.

În lucrările sale, Arlene Pellican vorbeşte despre faptul că distracţia copiilor este prioritatea numărul 1 pentru foarte mulţi părinţi: „Nu ne dorim ca ei să se plictisească sau să facă gălăgie când ies cu noi, aşa că le dăm un gadget electronic să îi amuze”. De aceea, explică Arlene, ei nu mai învaţă să facă faţă nici plictiselii, nici disconfortului, ci se obişnuiesc să aibă în permanenţă ceva care să îi amuze şi să îi distreze.Family clip art

De ani de zile îi sfătuiesc pe părinţi să lase copiii să îşi mai ţină şi singuri de urât pentru că, în caz contrar, neavând ocazia să-şi folosească imaginaţia şi creativitatea sau, pur şi simplu, să îndure plictiseala, copiii devin din ce în ce mai slabi, mai infantili, ca nişte bebeluşi cărora trebuie să le zornăi jucăriile ca să le distragi atenţia şi să nu plângă. Iar părinţii se transformă din educatori în entertaineri. A nu se înţelege că îi îndemn pe părinţi să îşi neglijeze copiii, ignorându-i şi nepetrecând timp cu ei. Nici vorbă! Dar profitaţi de situaţii precum sala de aşteptare sau treburi casnice ce nu suportă amânare pentru ca să le daţi copiilor aceste ocazii de învăţare. Măcar de două ori pe săptămână, pentru 20 până la 40 de minute (depinde de vârsta copilului), dacă nu se poate şi mai des.

Cu atâta distracţie în viaţa lor şi atât de puţină înfrânare, copiilor le vine din ce în ce mai greu să facă ceva ce le provoacă chiar şi cel mai mărunt disconfort. Un bun antrenament ar fi să le dăm săptămânal şi ceva de făcut care este pur şi simplu dificil, dar nu imposibil de realizat pentru vârsta lor (de pildă, să îşi spele singuri, de mână, un obiect de îmbrăcăminte destul de delicat pentru maşina de spălat sau doar batistele), ori o sarcină neamuzantă, plictisitoare şi monotonă (cum ar fi curăţatul cartofilor sau scoaterea sâmburilor pentru dulceaţă) sau chiar sarcini mai neplăcute (ca de exemplu spălatul coşului de gunoi sau curăţatul băii).

O altă mare problemă în educarea voinţei şi în motivarea copilului este abordarea de tipul „toată lumea este câştigătoare”. Deşi unii văd cu ochi buni o astfel de abordare, considerând că este de natură să le dea copiilor mai multă încredere în ei şi că evită să le ştirbească sentimentul valorii, în fapt este o greşeală. Cel mai clar se vede în arena sportivă, unde arareori avem de-a face cu o remiză, iar în unele sporturi (cum sunt atletismul, gimnastica sau patinajul) nici măcar nu se poate vorbi vreodată de remiză.

Să le dai copiilor iluzia că au câştigat chiar şi atunci când au eşuat este la fel de dezastruos cu a-i critica şi a-i umili: le sfărâmă voinţa şi motivaţia pe căi diferite. În primul caz, le creezi o imagine de sine supraevaluată şi autosuficientă: „Dacă oricum câştig, de ce să mă mai obosesc să şi fac ceva?”, se întreabă pe bună-dreptate un astfel de copil. Dacă îi critici şi le reproşezi eşecul, atunci vor deveni tot mai temători şi neîncrezători, încrederea lor în capacitatea de a reuşi erodându-se tot mai mult, până când vor ajunge să evite orice situaţie în care ar putea eşua. Abordarea cea mai realistă şi constructivă este următoarea: eşecul este o realitate trecătoare; nu este grozav să eşuezi, dar este util să înveţi ceva din eşec dacă vrei să obţii ceea ce îţi doreşti. Românii au o vorbă minunată: „Tot păţitul este priceput!”. Folosiţi-o cât mai des, pentru că are o înţelepciune provenită din practică şi dovedită ştiinţific de psihologie.

Răsfăţul şi cocoloşirea

Există în prezent (adică de vreo cincisprezece-douăzeci de ani) tendinţa de supra-psihologizare a educaţiei copiilor, tendinţă ce afectează atât părinţii, cât şi educatorii. Astfel, punem mult prea des accentul pe cum se simte copilul decât pe ceea ce gândeşte copilul, pe intenţionalitatea sa, iar emoţiile sunt exacerbate. Refuzul părintelui de a-i cumpăra copilului a cea de-a nu-ştiu-câta maşinuţă cu ocazia faptului că au mai ieşit o data la hipermarket sau în mall, refuz urmat de tantrumul copilului (criza de nervi datorată frustrării) este adeseori interpretată drept „traumă”! La fel şi refuzul copilului de a merge la culcare sau de a face ceva ce îi displace. Trauma a devenit sinonimă cu orice intervenţie a părintelui care frustrează copilul. Repet: care frustrează, nu care agresează copilul în vreun fel!

În aceste condiţii, să nu ne mirăm că solicitarea părintelui de efectuare a temelor sau a altor sarcini (precum de a-şi face ordine în lucruri, de a închide televizorul şi de a merge la culcare etc.) ajung să fie percepute de către copil ca fiind de-a dreptul îngrozitoare, făcându-i viaţa un chin! Popular, acest lucru se numeşte răsfăţ, adică să-i oferi copilului tot ce vrea, când vrea şi să îl laşi să facă numai ce vrea, când vrea, fără să ai nicio aşteptare de la el, nici măcar de a face lucruri banale atunci când este nevoie. Am întâlnit puşti de 16 ani care până la această vârstă nu spălaseră niciodată o farfurie, pentru simplul motiv că este dezgustător! Am întâlnit copil de 7 ani care refuza să se şteargă la fund după folosirea toaletei pentru că i se părea dezgustător, de aceea o chema pe bunica! Reflectaţi la aceste exemple – şi, chiar dacă par incredibile, vă asigur că sunt cât se poate de reale. Gândiţi-vă în ce situaţii vi se petrece să procedaţi similar, nu neapărat identic, doar pentru a scuti copilul să facă ceva ce este sau i se pare a fi greu sau neplăcut.family-kids-happy-people-46252.jpegMicromanagementul copilului şi cocoloşirea sunt alţi doi factori care slăbesc voinţa şi motivaţia copilului. Micromanagementul este controlul exagerat al copilului, verificarea până şi a celor mai neînsemnate acţiuni ale sale, cu scopul de a fi executate perfect (ca de exemplu, modul în care îşi împătureşte pijamaua sau îşi aranjează micile posesiuni în camera lui). O astfel de atitudine, dublată de cele mai multe ori de reproşuri, cicăleală şi critică, invalidează profund copilul, aşa încât încrederea lui în sine devine tot mai slabă, ca şi motivaţia lui de a mai face ceva. De ce? Pentru că orice lucru pe care îl face riscă să devină o nouă ocazie de a primi reproşuri, de a i se aminti că este incompetent, inadecvat, incapabil. Amintiţi-vă un lucru important: cu cât le suflaţi copiilor mai tare în ceafă, cu atât vor eşua mai mult şi cu atât vor deveni mai neîncrezători în ei înşişişi, mai incapabili.

Cocoloşirea/supraprotecţia merge mână în mână cu răsfăţul (cum se spune popular, „să-i cauţi copilului în coarne”). Ca şi micromanagementul, este o formă profundă de invalidare a copilului, dar într-o altă cheie, nu prin umilire, ci prin infantilizare. Copilului i se cultivă neputinţa şi dependenţa de părintele care ajunge să facă totul în locul lui (după cum mi-a declarat odată o mamă că ar fi în stare să se ducă şi la toaletă în locul copilului, dacă s-ar putea!). Un astfel de copil chiar nu mai este în stare de nimic, pentru că nu a avut ocazii de învăţare. Micromanagementul îşi are izvorul în grija exagerată a părintelui de a vedea că tot ce face copilul lui este exact aşa cum îşi doreşte el, pentru că doar aşa este cel mai bine pentru copil („Mi-e teamă că dacă nu face exact aşa cum ştiu că este cel mai bine, va avea de suferit”), iar cocoloşirea se trage dintr-o slabă gestionare a sentimentului de iubire părintească („Îl iubesc atât de mult, încât vreau ca el să se simtă perfect în orice moment”).

Criticismul şi neînţelegerea

Negativismul, criticismul şi comparaţiile nefavorabile cu alţii sunt inamici redutabili ai încrederii în sine şi ai motivaţiei copilului. Deşi părintele îşi imaginează că astfel îl va „ambiţiona” (adică îl va motiva), rezultatul este exact pe dos. În plus, copilul se va revolta (mai deschis sau mai voalat) împotriva părintelui şi, în timp, va ajunge să nu mai respecte (sau să respecte prea puţin) orice autoritate, oricât de legitimă ar fi aceasta, opunându-i-se făţiş şi agresiv sau în mod pasiv (tace şi nu face). Teama de eşec şi de umilire publică este, prin urmare, un factor profund demotivant!

Lipsa unor obiective şi sarcini clare este un alt factor foarte demotivant. Când nu ştii la ce te ajută ceea ce faci sau care este scopul final al acţiunii tale, poţi lesne să renunţi să mai depui vreun efort. Adulţii cunosc din experienţă că, la locul de muncă, efortul de dragul efortului, fără o finalitate clară, se transformă în tândăleală şi, în cele din urmă, în renunţare. Tot aşa se petrece şi cu copiii şi adolescenţii noştri: nu înţeleg de ce au nevoie să înveţe cutare sau cutare disciplină, de ce trebuie să mai rezolve nu-ştiu-câte probleme care arată toate la fel cu prima, de ce au de îndeplinit anumite sarcini domestice, de ce este nevoie să respecte anumite cerinţe. Părinţii dau prea des răspunsuri vagi, generale, care nu au niciun efect („Este spre binele tău”, „Şcoala este importantă”, „Trebuie să fii harnic”). Răspunsurile părinţilor la întrebările copilului trebuie să fie concise (nu elaborate); clare (nu confuze); specifice (nu generale); concrete (nu abstracte); vizând un orizont de aşteptare imediat sau pe termen scurt (acum, mâine, săptămâna viitoare, în acest semestru etc.), nu un orizont de aşteptare îndepărtat („În viitor” sau „Când ai să fii mare”).

Uneori copiii nici nu mai întreabă de ce trebuie să facă cutare lucru, pur şi simplu refuză, caz în care este nevoie să le explicăm care este finalitatea, scopul, obiectivul solicitării noastre şi care va fi beneficiul lor după aceleaşi criterii ca cele de mai sus.

Viaţa spirituală

Am lăsat la final aspectul cel mai sensibil, cel mai filosofic şi cel mai profund al lipsei de motivaţie: lipsa vieţii spirituale. Omul care trăieşte ancorat doar în lumea materială trăieşte într-un orizont limitat şi riscul autosuficienţei este major – de aici, lipsa de motivaţie. Orice motivaţie legată de lumea materială este o motivaţie de natură exterioară individului, plasată în afara lui şi de esenţă slabă. Ea va dispărea de îndată ce interesul individului sau trebuinţa dispare sau dorinţa este satisfăcută. Este suficient să ne gândim la copilul obişnuit să tot primească jucării peste jucării: la un moment dat, nicio jucărie nu îl mai interesează, toate ajung să îl plictisească. Treptat, va deveni foarte greu de mulțumit, fiecare nouă jucărie trebuie să fie mai grozavă decât ultima, altfel nu îi va mai suscita niciun interes.Happy-Family

Motivaţiile externe sunt bune doar când copiii sunt foarte mici, şi în doze mici. Copiii care înţeleg că ceea ce fac este pentru ei, nu pentru părinţi sau pentru a obţine nişte alte beneficii, care nu au legătură cu ceea ce fac, au şansele cele mai bune de a dezvolta ulterior o motivaţie intrinsecă. Tipic este exemplul copilului care îşi face temele doar ca să primească bani sau acces la calculator. De îndată ce va fi strâns destui bani cât să îi ajungă pentru ceea ce îşi doreşte sau pentru o perioadă, va înceta să îşi mai facă temele, pentru că nu mai are nevoie de bani. La fel şi dacă ajunge să se plictisească stând la calculator: dacă timpul de ecran nu mai este o nevoie pentru el, nu îşi va mai face nici temele.

Prin contrast, motivaţia internă, plasată în interiorul individului, nu slăbeşte în intensitate. Atunci când copilul îşi doreşte să ştie ceva, să cunoască, uită şi de ecran şi de bani, nu mai are nevoie de nimic altceva decât să se informeze, să îşi satisfacă setea de a şti acel ceva care i-a stârnit interesul. Dacă unui copil îi place un anume sport, nici nu mai contează că nu are echipamentul cel mai bun, că plouă afară sau că poate nici măcar nu este talentat – el continuă pentru că plăcerea este în el, nu în afara lui. Priviţi-i cum se joacă la calculator atunci când îşi doresc să ajungă la al nu-ştiu-câtelea nivel: nu-i mai ridici de acolo cu nimic, chiar dacă nu au nicio altă recompensă în afară de bucuria de a fi fost dibaci, de a fi reuşit să treacă la un alt nivel, unde jocul devine încă şi mai complicat, nu mai uşor. Aceasta este forţa motivaţiei interne!

Viaţa spirituală, aderarea la principiile şi valorile creştine constituie prin excelenţă o motivaţie intrinsecă de a fi cinstit, de a fi răbdător, de a fi tolerant, de a fi curajos, de a fi generos, de a fi corect, de a fi muncitor, de a da sens vieţii tale ştiind că Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care putea avea tot ce îşi dorea, a dat prin viaţa Sa pământească şi prin sacrificiul Său exemplul cel mai bun de motivaţie lăuntrică. Aşa şi-a învăţat Hristos şi ucenicii să trăiască, şi pe noi toţi. Mântuitorul a spus clar: „ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru, şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 10:32-45).

Iată aici, în câteva cuvinte, chintesenţă de motivaţie internă, de voinţă de a duce la bun-sfârşit datoria, dedicarea totală unui scop lipsit de orice urmă de egoism, rezilienţă, umilinţă de sine, ascultare deplină, acceptare conştientă şi înţelepciune de a trăi viaţa cu sens, cu rost.

autor-Psiholog Irina Petrea


cropped-2560x1440-white-solid-color-background1.jpg

Copiii învață ceea ce trăiesc


  • http://bit.ly/2Cz43uZ„Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copiii învață să condamne.
  • Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învață să fie agresivi.
  • Dacă trăiesc în teamă, copiii învață să fie anxioși.
  • Dacă trăiesc înconjurați de milă, copiii învață autocopătimirea.
  • Dacă trăiesc înconjurați de ridicol, copiii învață să fie timizi.
  • Dacă trăiesc în gelozie, copiii învață să simtă invidia.
  • Dacă trăiesc în rușine, copiii învață să se simtă vinovați.Family clip art
  • Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători.
  • Dacă trăiesc în toleranță, copiii învață răbdarea.
  • Dacă trăiesc în laudă, copiii învață prețuirea.
  • Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească.
  • Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe sine.
  • Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copiii învață că este bine să ai un țel.
  • Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață generozitatea.
  • Dacă trăiesc în onestitate, copiii învață respectul pentru adevăr.Happy-Family
  • Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învață să fie drepți.
  • Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul.
  • Dacă trăiesc în siguranță, copiii învață să aibă încredere în ei și în ceilalți.
  • Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.”

Autor-Dorothy Law Nolte


2560x1440-white-solid-color-background