Minuni care se petrec în fiecare clipă


Să ne trăim viaţa cu atenţie

În viaţă sunt momente, clipe, când în inimă se aprinde recunoştinţa, şi dacă am avea puterea să o păstrăm, treptat, zi cu zi, întâmplare cu întâmplare, această recunoştinţă ar putea creşte într-o mare, adâncă bucurie spirituală. Însă noi nu putem apăra recunoştinţa şi bucuria noastră de răceala vieţii, de dureri şi de diferite aspecte cu mult mai puţin importante decât suferinţa: de iritare, supărări şi, până la urmă, pur şi simplu de uitare. Astfel, în memoria noastră rămân multă amărăciune şi suferinţă, iar bucuria păleşte şi se stinge…

Cu această stare este nevoie să ne luptăm din toate puterile noastre pentru că rodul vieţii, în ultima instanţă, este bucuria şi recunoştinţa, dar o recunoştinţă care, la rândul ei, are puterea să rodească. Pentru aceasta este necesar să ne trăim viaţa cu atenţie. Atâtea lucruri din viaţa noastră le considerăm fireşti: e firesc să ai sănătate, un trup puternic, e firesc ca viaţa să curgă şi să aducă bucuriile ei… Însă toate acestea nu sunt fireşti, sunt minuni care se petrec în fiecare clipă.

Adevărul acesta îl ştiu, de exemplu, oamenii care sunt bolnavi mult timp şi pentru care unele clipe sunt minuni nemaiîntâlnite: iată că a trecut durerea, iată că nu mă mai chinuie insomnia, dintr-o dată mişcările care păreau imposibile pentru totdeauna au devenit posibile… Şi primeşti toate acestea ca pe o minune, şi mulţumeşti şi te smereşti. Şi apoi uiţi. Şi uiţi de cele mai multe ori nu pentru că necazul sau durerea şi suferinţa se întorc din nou, ci pentru că te obişnuieşti cu binele.

Nimic din ce avem nu este al nostru

De aceea Hristos pune ca piatră de încercare pentru intrarea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu, sărăcia. Nu sărăcia materială; se poate să fii foarte sărac material şi totuşi să nu fii sărac cu duhul. Sărăcia cu duhul înseamnă conştientizarea că nimic din ce avem nu este al nostru. Nimic din ce există nu am putea să spunem că e al nostru. Trupul – de Dumnezeu ne este dat, cu sănătatea lui sau cu boala lui. Simţurile? Câteodată am vrea să răspundem la bucuria sau durerea aproapelui nostru dar inima stă în piept asemenea unei pietre: nu o poţi trezi, nu se va mișca.chained_heart_v2_by_aad345-d4uelf8 Dar mintea? Am dori să găsim un gând bun cu care să alinăm necazul unui om şi niciun gând din acesta nu apare, e pustiu şi frig în mintea noastră… Şi tot aşa, cu prietenii, cu situaţiile de viaţă. Noi nu avem nimic ce ar depinde doar de noi, ce am putea reţine sau refuza să dăm. Lui Dumnezeu Îi vom da sufletul, pământului – trupul. Împrejurările vieţii ne pot îmbogăţi sau sărăci definitiv. Dacă viaţa noastră ar însemna doar aceasta, am avea parte numai de plictiseală, tristeţe, supărare şi neîncredere. Însă, chiar dacă nimic nu ne aparţine cu adevărat, suntem atât de bogaţi!

Suntem bogaţi prin viaţa care ne-a fost dată în dar, bogaţi prin trupul, sufletul, prietenii, rudele noastre, avem atât de multe de care ne putem bucura. Şi toate acestea sunt semnul iubirii dumnezeieşti şi omeneşti. Dacă noi am putea să ne însuşim ceva, să numim ceva al nostru, în aşa fel încât acel ceva să nu depindă nici de Dumnezeu, nici de oameni, atunci am păşi nu într-o Împărăţie a bucuriei şi vieţii, ci într-o îngrozitoare împărăţie unde nu a mai rămas iubire. Tot ce îmi aparţine nu ar mai fi atunci minunea pe care Dumnezeu mi-a dat-o direct sau prin om, prin iubirea Sa de oameni. De aceea sărăcia cu duhul este prima condiţie pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, în Împărăţia Iubirii.Hands_of_God_and_Adam

Dacă doar am conştientiza că nimic din ceea ce numim al nostru nu ne aparţine, şi în acelaşi timp am înţelege că toate ne sunt date de Dumnezeu şi de oameni, în jurul nostru ar începe să se clădească Împărăţia lui Dumnezeu.

Doar recunoştinţa poate naşte iubirea

Vecinul nostru, aproapele nostru, nu ar fi un străin, ci un vestitor al lui Dumnezeu; el îţi poate dărui un cuvânt bun, un zâmbet, o bucată de pâine, un acoperiş, poate să te ţină de mână sau să te încurajeze. Dacă am fi cu adevărat atenţi la ce se petrece în viaţa noastră, din toate am putea culege, asemenea albinei care culege mierea, recunoştinţa. Recunoştinţa pentru fiecare mişcare, fiecare respiraţie, pentru cerul albastru, pentru relaţiile cu aproapele. Şi viaţa ar deveni din ce în ce mai bogată, când aparent ea sărăceşte din ce în ce mai mult. Pentru că atunci când omului nu-i mai rămâne nimic şi el înţelege că cele importante în viaţă sunt compasiunea şi iubirea, atunci a intrat în Împărăţia lui Dumnezeu.multumire-si-recunoastereRodul vieţii este recunoştinţa, dar recunoştinţa este necesar să aducă şi ea roade. Dacă am înţelege cine este Dumnezeu, cine ne este aproapele, atunci am putea trăi hrănindu-ne numai cu bucurie şi recunoştinţă. Am putea trăi împlinit, am putea trăi chiar atunci acea viaţă a învierii care va să vină.

Recunoştinţa, numai ea, poate trezi în noi actul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Simţul datoriei, responsabilităţii, poate să nu găsească în noi puterea de a ne face capabili de înalta jertfă a iubirii. Dar recunoştinţa va găsi.

sursa-yogaesoteric.net


ccc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.