Copii demotivaţi – părinţi exasperaţi


Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte motivaţia drept „totalitatea motivelor sau mobilurilor, conştiente sau nu, care determină pe cineva să efectueze o anume acţiune sau să tindă spre anume scopuri”. În psihologie, se defineşte prin motivaţie „un ansamblu de factori dinamici care determină comportamentul unui individ”.
Dicţionarul de Psihologie Socială defineşte motivaţia drept un „concept fundamental în psihologie şi, în genere, în ştiinţele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuinţe, tendinţe, afecte, interese, intenţii, idealuri – care susţin realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini”.

Am citat aceste definiţii tocmai pentru a înţelege mai bine ce li se petrece copiilor noştri atunci când nimic nu pare că îi motivează. „Am încercat de toate, şi cu bune, şi cu rele”, îmi spunea o mămică aproape plângând. „Fetiţa mea îmi repetă constant că nu îi pasă. Ce să mă fac cu ea?”. Evident că dacă la 9 ani nimic nu părea să o intereseze, părinții aveau un motiv serios de îngrijorare.

Această problemă se manifestă la copii şi la adolescenţi din varii straturi sociale, mai vizibil (sau din ce în ce mai vizibil) începând din jurul vârstei de 7-8 ani şi accentuat la pubertate şi adolescenţă. Tot mai mulţi părinţi se simt complet neputincioşi şi îngrijoraţi că nu mai reuşesc nici să îşi trimită copiii la şcoală. „Parcă este în hibernare”, mi se confesa un tată frustrat, „pur şi simplu nimic nu îl mai interesează, nu îi este ruşine să ia note proaste şi să fie privit ca cel mai slab copil din clasă, nu îşi găseşte plăcere în nimic, stă toată ziua şi vegetează pe canapea la televizor sau navigând pe Internet. Şi când i-am interzis accesul la acestea, ce credeţi? A fost în stare să stea să se uite la pereţi ore în şir!”.

„Generaţia Eu”

Desigur, poate nu toată lumea realizează că lipsa de motivaţie poate fi unul dintre simptomele specifice depresiei. Însă pentru marea masă de copii şi adolescenţi, lipsa motivaţiei este un semn al lipsei voinţei, lipsei de scopuri, lipsei încrederii în sine.
Voi discuta mai pe larg despre toate aceste aspecte pornind de la rezultatele interesante ale unei cercetări întreprinse de Prof. Jean M. Twenge de la Universitatea San Diego şi prof. Tim Kasser de la Knox College (S.U.A.) şi publicată în „Personality and Social Psychology Bulletin”.

Cei doi profesori de psihologie au plecat în demersul lor de cercetare de la supoziţia următoare: este tineretul din ziua de astăzi mai interesat de aspectele materialiste ale vieţii şi mai puţin motivat decât generaţiile anterioare, sau este doar o reflectare a tendinţei adulţilor de a percepe în mod distorsionat tineretul şi de a-i găsi defecte? Cei doi profesori şi-au făcut cercetarea folosindu-se de un studiu realizat pe 355.000 de subiecţi absolvenţi de liceu între anii 1967-2007. Respectivul studiu examina valorile materiale a trei generaţii, chestionarele aplicate focalizându-se pe câteva aspecte cheie: cum percep subiecţii importanţa banilor şi a bunurilor materiale, cât şi disponibilitatea lor de a munci din greu.

ego

Comparativ cu generaţiile trecute, absolvenţii de liceu din ziua de azi sunt mult mai dornici să aibă mulţi bani şi lucruri de calitate, dar mult mai puţin dispuşi să se spetească muncind pentru toate acestea”, precizează Twenge, autor şi al lucrării „Generation Me” („Generaţia Eu”). Autorii intitulează acest aspect „fantasy gap”, expresie sinonimă cu lipsa de realism.

Interesante concluzii şi îngrijorătoare în acelaşi timp, pentru că părinţii şi educatorii ar fi necesar să se întrebe: cum se face că ne trezim crescând generaţii de oameni inteligenţi şi capabili, dar slabi la virtute?

Puţină „sare” este ceea ce dă savoare vieţii

Lipsa de voinţă este ceea ce usucă aceşti tineri pe dinăuntru. Ce anume le slăbeşte voinţa? Şi ce este voinţa? Nu voi recurge aici la termeni psihologici, ci tot la Dicţionarul Explicativ al Limbii Române: „1. Funcţie psihică caracterizată prin orientarea conştientă a omului spre realizarea unor scopuri şi prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter definită prin decizie fermă şi perseverenţă în învingerea obstacolelor. 2. Ceea ce hotărăşte cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ Învoire, consimţământ. 3. Intenţie, scop. 4. Dorinţă, poftă, chef”.

Celor mai mulţi „mileniali” nu le lipsesc scopurile, şi cu atât mai puţin dorinţele, cheful, ci le lipseşte efortul şi disponibilitatea de a depune efort. Iar dorinţele lor principale sunt de a avea şi de a se distra, de a se simţi bine. Părinţii lor, oameni născuţi după război şi trecuţi prin destule crize economice, au crescut în lipsuri şi muncind din greu pentru a obţine tot ce au. Devenind părinţi, şi-au dorit să ofere copiilor lor totul de-a gata, aceştia să aibă tot ce îşi doresc, să nu sufere pentru că n-au, să nu sufere de plictiseală, să se amuze, să se simtă bine. Toate aceste intenţii bune, născute din iubire şi din grijă, au funcţionat exact ca mierea şi zahărul în bucate, după cum ne spune povestea binecunoscută – când, ce să vezi, puţină „sare” este ceea ce dă savoare vieţii. Sunt copii care au crescut motivaţi în permanenţă de recompense materiale şi care, atunci când cresc, desigur, nu se mai pot desprinde de ele şi nu mai reuşesc să găsească în ei înşişi motivaţia de a face ceva.

În lucrările sale, Arlene Pellican vorbeşte despre faptul că distracţia copiilor este prioritatea numărul 1 pentru foarte mulţi părinţi: „Nu ne dorim ca ei să se plictisească sau să facă gălăgie când ies cu noi, aşa că le dăm un gadget electronic să îi amuze”. De aceea, explică Arlene, ei nu mai învaţă să facă faţă nici plictiselii, nici disconfortului, ci se obişnuiesc să aibă în permanenţă ceva care să îi amuze şi să îi distreze.Family clip art

De ani de zile îi sfătuiesc pe părinţi să lase copiii să îşi mai ţină şi singuri de urât pentru că, în caz contrar, neavând ocazia să-şi folosească imaginaţia şi creativitatea sau, pur şi simplu, să îndure plictiseala, copiii devin din ce în ce mai slabi, mai infantili, ca nişte bebeluşi cărora trebuie să le zornăi jucăriile ca să le distragi atenţia şi să nu plângă. Iar părinţii se transformă din educatori în entertaineri. A nu se înţelege că îi îndemn pe părinţi să îşi neglijeze copiii, ignorându-i şi nepetrecând timp cu ei. Nici vorbă! Dar profitaţi de situaţii precum sala de aşteptare sau treburi casnice ce nu suportă amânare pentru ca să le daţi copiilor aceste ocazii de învăţare. Măcar de două ori pe săptămână, pentru 20 până la 40 de minute (depinde de vârsta copilului), dacă nu se poate şi mai des.

Cu atâta distracţie în viaţa lor şi atât de puţină înfrânare, copiilor le vine din ce în ce mai greu să facă ceva ce le provoacă chiar şi cel mai mărunt disconfort. Un bun antrenament ar fi să le dăm săptămânal şi ceva de făcut care este pur şi simplu dificil, dar nu imposibil de realizat pentru vârsta lor (de pildă, să îşi spele singuri, de mână, un obiect de îmbrăcăminte destul de delicat pentru maşina de spălat sau doar batistele), ori o sarcină neamuzantă, plictisitoare şi monotonă (cum ar fi curăţatul cartofilor sau scoaterea sâmburilor pentru dulceaţă) sau chiar sarcini mai neplăcute (ca de exemplu spălatul coşului de gunoi sau curăţatul băii).

O altă mare problemă în educarea voinţei şi în motivarea copilului este abordarea de tipul „toată lumea este câştigătoare”. Deşi unii văd cu ochi buni o astfel de abordare, considerând că este de natură să le dea copiilor mai multă încredere în ei şi că evită să le ştirbească sentimentul valorii, în fapt este o greşeală. Cel mai clar se vede în arena sportivă, unde arareori avem de-a face cu o remiză, iar în unele sporturi (cum sunt atletismul, gimnastica sau patinajul) nici măcar nu se poate vorbi vreodată de remiză.

Să le dai copiilor iluzia că au câştigat chiar şi atunci când au eşuat este la fel de dezastruos cu a-i critica şi a-i umili: le sfărâmă voinţa şi motivaţia pe căi diferite. În primul caz, le creezi o imagine de sine supraevaluată şi autosuficientă: „Dacă oricum câştig, de ce să mă mai obosesc să şi fac ceva?”, se întreabă pe bună-dreptate un astfel de copil. Dacă îi critici şi le reproşezi eşecul, atunci vor deveni tot mai temători şi neîncrezători, încrederea lor în capacitatea de a reuşi erodându-se tot mai mult, până când vor ajunge să evite orice situaţie în care ar putea eşua. Abordarea cea mai realistă şi constructivă este următoarea: eşecul este o realitate trecătoare; nu este grozav să eşuezi, dar este util să înveţi ceva din eşec dacă vrei să obţii ceea ce îţi doreşti. Românii au o vorbă minunată: „Tot păţitul este priceput!”. Folosiţi-o cât mai des, pentru că are o înţelepciune provenită din practică şi dovedită ştiinţific de psihologie.

Răsfăţul şi cocoloşirea

Există în prezent (adică de vreo cincisprezece-douăzeci de ani) tendinţa de supra-psihologizare a educaţiei copiilor, tendinţă ce afectează atât părinţii, cât şi educatorii. Astfel, punem mult prea des accentul pe cum se simte copilul decât pe ceea ce gândeşte copilul, pe intenţionalitatea sa, iar emoţiile sunt exacerbate. Refuzul părintelui de a-i cumpăra copilului a cea de-a nu-ştiu-câta maşinuţă cu ocazia faptului că au mai ieşit o data la hipermarket sau în mall, refuz urmat de tantrumul copilului (criza de nervi datorată frustrării) este adeseori interpretată drept „traumă”! La fel şi refuzul copilului de a merge la culcare sau de a face ceva ce îi displace. Trauma a devenit sinonimă cu orice intervenţie a părintelui care frustrează copilul. Repet: care frustrează, nu care agresează copilul în vreun fel!

În aceste condiţii, să nu ne mirăm că solicitarea părintelui de efectuare a temelor sau a altor sarcini (precum de a-şi face ordine în lucruri, de a închide televizorul şi de a merge la culcare etc.) ajung să fie percepute de către copil ca fiind de-a dreptul îngrozitoare, făcându-i viaţa un chin! Popular, acest lucru se numeşte răsfăţ, adică să-i oferi copilului tot ce vrea, când vrea şi să îl laşi să facă numai ce vrea, când vrea, fără să ai nicio aşteptare de la el, nici măcar de a face lucruri banale atunci când este nevoie. Am întâlnit puşti de 16 ani care până la această vârstă nu spălaseră niciodată o farfurie, pentru simplul motiv că este dezgustător! Am întâlnit copil de 7 ani care refuza să se şteargă la fund după folosirea toaletei pentru că i se părea dezgustător, de aceea o chema pe bunica! Reflectaţi la aceste exemple – şi, chiar dacă par incredibile, vă asigur că sunt cât se poate de reale. Gândiţi-vă în ce situaţii vi se petrece să procedaţi similar, nu neapărat identic, doar pentru a scuti copilul să facă ceva ce este sau i se pare a fi greu sau neplăcut.family-kids-happy-people-46252.jpegMicromanagementul copilului şi cocoloşirea sunt alţi doi factori care slăbesc voinţa şi motivaţia copilului. Micromanagementul este controlul exagerat al copilului, verificarea până şi a celor mai neînsemnate acţiuni ale sale, cu scopul de a fi executate perfect (ca de exemplu, modul în care îşi împătureşte pijamaua sau îşi aranjează micile posesiuni în camera lui). O astfel de atitudine, dublată de cele mai multe ori de reproşuri, cicăleală şi critică, invalidează profund copilul, aşa încât încrederea lui în sine devine tot mai slabă, ca şi motivaţia lui de a mai face ceva. De ce? Pentru că orice lucru pe care îl face riscă să devină o nouă ocazie de a primi reproşuri, de a i se aminti că este incompetent, inadecvat, incapabil. Amintiţi-vă un lucru important: cu cât le suflaţi copiilor mai tare în ceafă, cu atât vor eşua mai mult şi cu atât vor deveni mai neîncrezători în ei înşişişi, mai incapabili.

Cocoloşirea/supraprotecţia merge mână în mână cu răsfăţul (cum se spune popular, „să-i cauţi copilului în coarne”). Ca şi micromanagementul, este o formă profundă de invalidare a copilului, dar într-o altă cheie, nu prin umilire, ci prin infantilizare. Copilului i se cultivă neputinţa şi dependenţa de părintele care ajunge să facă totul în locul lui (după cum mi-a declarat odată o mamă că ar fi în stare să se ducă şi la toaletă în locul copilului, dacă s-ar putea!). Un astfel de copil chiar nu mai este în stare de nimic, pentru că nu a avut ocazii de învăţare. Micromanagementul îşi are izvorul în grija exagerată a părintelui de a vedea că tot ce face copilul lui este exact aşa cum îşi doreşte el, pentru că doar aşa este cel mai bine pentru copil („Mi-e teamă că dacă nu face exact aşa cum ştiu că este cel mai bine, va avea de suferit”), iar cocoloşirea se trage dintr-o slabă gestionare a sentimentului de iubire părintească („Îl iubesc atât de mult, încât vreau ca el să se simtă perfect în orice moment”).

Criticismul şi neînţelegerea

Negativismul, criticismul şi comparaţiile nefavorabile cu alţii sunt inamici redutabili ai încrederii în sine şi ai motivaţiei copilului. Deşi părintele îşi imaginează că astfel îl va „ambiţiona” (adică îl va motiva), rezultatul este exact pe dos. În plus, copilul se va revolta (mai deschis sau mai voalat) împotriva părintelui şi, în timp, va ajunge să nu mai respecte (sau să respecte prea puţin) orice autoritate, oricât de legitimă ar fi aceasta, opunându-i-se făţiş şi agresiv sau în mod pasiv (tace şi nu face). Teama de eşec şi de umilire publică este, prin urmare, un factor profund demotivant!

Lipsa unor obiective şi sarcini clare este un alt factor foarte demotivant. Când nu ştii la ce te ajută ceea ce faci sau care este scopul final al acţiunii tale, poţi lesne să renunţi să mai depui vreun efort. Adulţii cunosc din experienţă că, la locul de muncă, efortul de dragul efortului, fără o finalitate clară, se transformă în tândăleală şi, în cele din urmă, în renunţare. Tot aşa se petrece şi cu copiii şi adolescenţii noştri: nu înţeleg de ce au nevoie să înveţe cutare sau cutare disciplină, de ce trebuie să mai rezolve nu-ştiu-câte probleme care arată toate la fel cu prima, de ce au de îndeplinit anumite sarcini domestice, de ce este nevoie să respecte anumite cerinţe. Părinţii dau prea des răspunsuri vagi, generale, care nu au niciun efect („Este spre binele tău”, „Şcoala este importantă”, „Trebuie să fii harnic”). Răspunsurile părinţilor la întrebările copilului trebuie să fie concise (nu elaborate); clare (nu confuze); specifice (nu generale); concrete (nu abstracte); vizând un orizont de aşteptare imediat sau pe termen scurt (acum, mâine, săptămâna viitoare, în acest semestru etc.), nu un orizont de aşteptare îndepărtat („În viitor” sau „Când ai să fii mare”).

Uneori copiii nici nu mai întreabă de ce trebuie să facă cutare lucru, pur şi simplu refuză, caz în care este nevoie să le explicăm care este finalitatea, scopul, obiectivul solicitării noastre şi care va fi beneficiul lor după aceleaşi criterii ca cele de mai sus.

Viaţa spirituală

Am lăsat la final aspectul cel mai sensibil, cel mai filosofic şi cel mai profund al lipsei de motivaţie: lipsa vieţii spirituale. Omul care trăieşte ancorat doar în lumea materială trăieşte într-un orizont limitat şi riscul autosuficienţei este major – de aici, lipsa de motivaţie. Orice motivaţie legată de lumea materială este o motivaţie de natură exterioară individului, plasată în afara lui şi de esenţă slabă. Ea va dispărea de îndată ce interesul individului sau trebuinţa dispare sau dorinţa este satisfăcută. Este suficient să ne gândim la copilul obişnuit să tot primească jucării peste jucării: la un moment dat, nicio jucărie nu îl mai interesează, toate ajung să îl plictisească. Treptat, va deveni foarte greu de mulțumit, fiecare nouă jucărie trebuie să fie mai grozavă decât ultima, altfel nu îi va mai suscita niciun interes.Happy-Family

Motivaţiile externe sunt bune doar când copiii sunt foarte mici, şi în doze mici. Copiii care înţeleg că ceea ce fac este pentru ei, nu pentru părinţi sau pentru a obţine nişte alte beneficii, care nu au legătură cu ceea ce fac, au şansele cele mai bune de a dezvolta ulterior o motivaţie intrinsecă. Tipic este exemplul copilului care îşi face temele doar ca să primească bani sau acces la calculator. De îndată ce va fi strâns destui bani cât să îi ajungă pentru ceea ce îşi doreşte sau pentru o perioadă, va înceta să îşi mai facă temele, pentru că nu mai are nevoie de bani. La fel şi dacă ajunge să se plictisească stând la calculator: dacă timpul de ecran nu mai este o nevoie pentru el, nu îşi va mai face nici temele.

Prin contrast, motivaţia internă, plasată în interiorul individului, nu slăbeşte în intensitate. Atunci când copilul îşi doreşte să ştie ceva, să cunoască, uită şi de ecran şi de bani, nu mai are nevoie de nimic altceva decât să se informeze, să îşi satisfacă setea de a şti acel ceva care i-a stârnit interesul. Dacă unui copil îi place un anume sport, nici nu mai contează că nu are echipamentul cel mai bun, că plouă afară sau că poate nici măcar nu este talentat – el continuă pentru că plăcerea este în el, nu în afara lui. Priviţi-i cum se joacă la calculator atunci când îşi doresc să ajungă la al nu-ştiu-câtelea nivel: nu-i mai ridici de acolo cu nimic, chiar dacă nu au nicio altă recompensă în afară de bucuria de a fi fost dibaci, de a fi reuşit să treacă la un alt nivel, unde jocul devine încă şi mai complicat, nu mai uşor. Aceasta este forţa motivaţiei interne!

Viaţa spirituală, aderarea la principiile şi valorile creştine constituie prin excelenţă o motivaţie intrinsecă de a fi cinstit, de a fi răbdător, de a fi tolerant, de a fi curajos, de a fi generos, de a fi corect, de a fi muncitor, de a da sens vieţii tale ştiind că Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care putea avea tot ce îşi dorea, a dat prin viaţa Sa pământească şi prin sacrificiul Său exemplul cel mai bun de motivaţie lăuntrică. Aşa şi-a învăţat Hristos şi ucenicii să trăiască, şi pe noi toţi. Mântuitorul a spus clar: „ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru, şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 10:32-45).

Iată aici, în câteva cuvinte, chintesenţă de motivaţie internă, de voinţă de a duce la bun-sfârşit datoria, dedicarea totală unui scop lipsit de orice urmă de egoism, rezilienţă, umilinţă de sine, ascultare deplină, acceptare conştientă şi înţelepciune de a trăi viaţa cu sens, cu rost.

autor-Psiholog Irina Petrea


cropped-2560x1440-white-solid-color-background1.jpg

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.