Tăcerea – atribut Divin


Tăcerea ca iubire este momentul în care se tace pentru alţii, fiindcă de multe ori tăcerea pentru alţii are la bază „legea talionului„: nu vorbesc, nu pârăsc, nu spionez, nu clevetesc, nu calomniez pe altul, ca nici altul să nu facă acest lucru faţă de mine. Tăcerea ajunge o închisoare a propriului „Eu”, pe care încercăm s-o transformăm într-un „turn de fildeş” în care să ne complacem, în care să găsim o certitudine că stăm bine cu toată lumea.

Numai că „legea talionului„: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” a fost legea dreptăţii, „de a nu sări peste cal” cum se spune, într-o societate primitivă din punct de vedere spiritual.

Dacă veţi tăcea despre alţii, numai din motivul ca să tacă şi alţii despre voi, nu veţi intra pe calea dreptăţii! Dar a tăcea pentru alţii şi despre alţii din iubire, iată tăcerea care este atât de greu de obţinut! Este de ajuns să ne gândim la conversaţiile noastre obişnuite: nu sunt ele mult mai uşor de întreţinut când vorbim de rău pe alţii sau pălăvrăgim în zadar? De multe ori, dacă nu spunem ceva despre alţii, nici nu avem ce discuta…

Numai iubirea ne poate face să tăcem despre alţii şi pentru alţii. Este o singură iubire mare: aceea care se numeşte “caritate”. Şi cine acoperă şi îndură cu iubire, tace.

A suporta din iubire nu înseamnă a-l accepta pentru că nu este încotro, ca şi cum nu s-ar putea face nimic; din contra – cum se spune – este un fel de „a se face căruţă” pentru alţii, un fel de a-i lua şi de a-i purta aşa cum sunt, de a-i îmbrăţişa şi de a-i ţine strâns uniţi cu noi, aşa cum mama îşi îmbrăţişează copilul şi îl poartă în braţe, chiar dacă este greu. Şi tocmai pentru că sunt strâns legaţi de noi, aşa cum sunt, nu se vorbeşte despre ei, cu atât mai puţin nu se bârfeşte.

Tăcerea, ca iubire, vrea ca despre aproapele să nu se vorbească, nu numai de rău, dar nici măcar fără trebuinţă. Când vorbim despre o persoană, aceasta devine un „obiect” pentru noi, un obiect al expunerii noastre. Ori, a reduce persoana la un simplu obiect, este un act imoral, deoarece constituie o lezare a demnităţii sale. Acest lucru îl ştie iubirea, care nu va accepta niciodată să vadă redusă la un simplu obiect – pe buzele altora – persoana pe care o iubeşte.

Sunt cazuri în care este de datoria unuia sau altuia dintre noi de a vorbi despre alţii; dar şi în aceste cazuri o putem face cu iubire, numai dacă din iubire ştim să tăcem mereu când nu trebuie să vorbim.

Cine iubeşte ştie să tacă şi această tăcere, linişte, este Iubire.

Dacă iubim tăcerea, ajungem la tăcerea Iubirii. Tăcerea nu e Dumnezeu, deoarece Cuvântul e Dumnezeu. Inima are o limbă a ei, pe care buzele o ignoră. Când două fiinţe se iubesc profund, sărăcăcioasele cuvinte umane nu le mai sunt necesare pentru exprimarea acestei iubiri. Tăcerea iubirii este mai elocventă decât toate vorbăriile, tăcerea este atitudinea normală a sufletului confruntat cu misterul. „Tăcerea acestor nemărginite spaţii mă înspăimântă„, a spus Pascal. Cred că nu este cazul să ne lăsăm înspăimântaţi de tăcerea infinitului, atunci când ştim că acest infinit este Iubirea.

A nu vorbi despre alţii, am spus-o deja, este tăcerea ca iubire. Dar mai există încă o tăcere despre alţii mult mai delicată şi, prin urmare, este expresia unei iubiri şi mai mari: este atunci când – despre alţii – se tace şi în interiorul nostru. Este tăcerea care ne invită la „a nu judeca„.

Judecând, se „vorbeşte” despre alţii în lăuntrul propriu; şi dacă se vorbeşte, de obicei, destul de grav, se sfârşeşte – aproape întotdeauna – cu o condamnare. Aceasta este tăcerea cea mai delicată cu privire la aproapele nostru.

Pentru a păstra această tăcere interioara se cere înainte de toate o mare delicateţe sufletească. Se cere acea fineţe internă de a înţelege că aproapele ne aparţine numai pentru a-l iubi; trebuie să avem fineţea de a înţelege că îndrăznind să-l judecăm, ne arogăm un drept care nu ne aparţine; trebuie să avem delicateţea de a înţelege că printr-o judecată, chiar numai internă, noi „îl folosim” pe aproapele nostru după placul nostru, în folosul nostru şi după măsura noastră. Cu ce drept?… Iată pentru ce ni se cere atâta vigilenţă interioară. Actul de a judeca este atât de intim şi ne vine atât de spontan, că este foarte greu de a-l preveni şi de a-l opri la timp.Poate reuşi numai acela care are o obişnuinţă constantă în a-şi disciplina chiar şi actele cele mai intime şi ascunse ale sufletului său. Disciplina interioară, care ne face capabili de a ne stăpâni spre a nu judeca, este o condiţie indispensabilă pentru a iubi. Cine judecă, nu iubeşte!

Dar sunt şi de acei care iartă cu vorba şi într-un fel cu jumătate de inimă, încercând să se împace cu ideea că au făcut tot ce se poate face din punct de vedere omenesc… Dacă ţi-a făcut cineva un rău, l-ai iertat şi zici că l-ai iertat din inimă… Oare?… Oare n-a mai rămas nimic în inima ta împotrivă?… Dacă după zeci de ani, celui care ţi-a greşit grav o dată în viaţă i se întâmplă o nenorocire, nu te vei bucura cât de cât şi vei zice undeva în adâncul fiinţei tale că l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pe care o merită din plin?… Te vei putea stăpâni, să n-o spui şi la alţii?…

A tăcea pentru alţii şi despre alţii în adâncul inimii noastre – iată adevărata tăcere ca iubire, care este atât de greu de cucerit!

Adaptare dupa un text de Anton Dancă
sursa: Editura Presa Bună

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s