Plictiseala

Plictiseala este unul dintre cele mai importante lucruri din viața omului. Numai omul este capabil de plictiseală; niciun animal nu se plictisește. Plictiseala există numai atunci când mintea se apropie tot mai mult de iluminare. Plictiseala este exact opusul iluminării. Animalele nu se pot ilumina, de aceea nici nu se pot plictisi. Plictiseala arată pur și simplu că devii conștient de zădărnicia vieții, de roata ei care se învârtește întruna. Ai mai făcut toate acele lucruri – nu se întâmplă nimic nou. Ai mai fost în acele călătorii, și n-a rezultat nimic. Plictiseala este primul indiciu că începi să înțelegi zădărnicia, lipsa de sens a vieții.

Ei bine, poți să reacționezi la plictiseală în două feluri. Unul este cel la care recurg oamenii în mod obișnuit: fug de ea, o evită, nu o privesc în ochi, nu o înfruntă. O dai la spate și fugi; fugi în lucruri care pot să-ți dea o ocupație, care pot să devină obsesii; care te duc atât de departe de realitățile vieții încât n-ai să mai vezi plictiseala apărând.
De asta oamenii au inventat alcoolul, drogurile. Acestea sunt moduri de a scăpa de plictiseală. Dar nu poți să scapi cu adevărat de ea; poți doar să o eviți un timp. Plictiseala va veni iar și iar, și va fi din ce în ce mai zgomotoasă. Poți evada în sex, în mâncatul în exces, în muzică – poți evada în o mie și unu de lucruri, dar plictiseala va apărea iar și iar. Nu e ceva care poate fi evitat; face parte din dezvoltarea omului. Trebuie privită în față.

Celălalt mod de a reacționa la plictiseală este să o privești în față, să meditezi la ea, să fii cu ea, să fii ea. Asta făcea Buddha stând sub copacul bodhi – asta au făcut de-a lungul secolelor adepții filosofiei zen. Ce este meditația, mai exact? Este înfruntarea plictiselii. Ce face un om în timp ce meditează? Crezi că stând liniștit, privindu-și ombilicul sau urmărindu-și respirația se distrează? Se plictisește de moarte! De aceea maestrul zen umblă cu un băț în mână – oamenii aceia plictisiți pot să adoarmă în orice clipă, e de așteptat să adoarmă. Nu există altă scăpare decât să adoarmă; adormind, uită de tot de plictiseală. De asta când meditezi ți se face somn. În meditație, tot efortul este acesta: fii plictisit, dar nu fugi de plictiseală; și fii vigilent, pentru că, dacă adormi, ai fugit. Fii vigilent! 

Urmărește plictiseala, fii martor la ea. Plictiseala trebuie cercetată până în miezul ei.
Dacă cercetezi continuu plictiseala fără să fugi de ea, apare explozia. Într-o zi, brusc, privind adânc în plictiseală, pătrunzi în propriul tău neant. Plictiseala este doar învelișul în care e conținut propriul tău neant. Dacă fugi de plictiseală, fugi de propriul tău neant. Dacă nu fugi de plictiseală, dacă începi să trăiești cu ea, dacă începi s-o accepți, s-o întâmpini cu bucurie… Asta înseamnă meditația: întâmpinarea plictiselii cu bucurie, intrarea în ea de bunăvoie; nu așteptând-o să vină, ci căutând-o.

Să stai ore întregi într-o poziție yoga, doar urmărindu-ți respirația, te plictisești din cale-afară. Iar în meditație, tot antrenamentul este de așa natură încât ajută plictiseala. Într-o mănăstire zen trebuie să te scoli dimineața la aceeași oră, în fiecare zi, an de an. Nu contează dacă e vară sau iarnă. Trebuie să te scoli devreme, la trei, să faci baie. Trebuie să bei același ceai, și trebuie să stai… Aceleași gesturi repetate iar și iar. Și întreaga zi se desfășoară tot după un program fix: iei micul-dejun la o anumită oră, apoi meditezi iarăși, apoi iei masa la o anumită oră – aceeași mâncare! Totul ajută plictiseala.
Și în fiecare zi aceleași haine, aceeași mănăstire și același maestru care umblă cu un băț în mână. În fiecare dimineață te duci la o ședință cu maestrul. Iar întrebările care ți se dau pentru a medita asupra lor sunt foarte plictisitoare: „Care este sunetul aplaudatului cu o singură mână?”. Numai gândindu-te la asta, înnebunești! Care este sunetul aplaudatului cu o singură mână? Nu există răspuns la asta, o știi; toată lumea știe că nu există răspuns la asta. Dar maestrul insistă: „Repetă întruna, meditează întruna la asta”. 

Totul este bine gestionat. Plictiseala trebuie creată – o plictiseală uriașă, extraordinară. Plictiseala trebuie ajutată, trebuie sprijinită din toate părțile. Aceeași seară, aceeași muncă, aceeași îngânare monotonă a mantrei. Trebuie să te culci la aceeași oră… și asta continuu. În câteva zile ești plictisit din cale-afară și nu poți să scapi. N-ai cum să scapi. Nu poți să te duci la film, nu poți să te uiți la televizor, nu poți să faci nimic care să te ajute să eviți plictiseala. Ești azvârlit în ea iar și iar.

Îți trebuie mult curaj să o înfrunți. E aproape ca moartea; de fapt, e mult mai greu decât să înfrunţi moartea, pentru că moartea vine când ești inconștient. În asta constă tot secretul meditației: dacă o urmărești continuu, iar și iar, plictiseala devine din ce în ce mai mare, din ce în ce mai puternică și apoi atinge apogeul. Nimic nu merge la infinit – există un punct în care roata se întoarce. Dacă poți să mergi până la extrem, până la apogeu, atunci se petrece schimbarea, transformarea – iluminarea, „satori”, sau cum vrei să-i zici. Atunci, într-o zi, dintr-odată, plictiseala devine prea mare. Te sufocă, aproape că te omoară. Ești înconjurat de un ocean de plictiseală, și se pare că nu există cale de scăpare. Și tocmai atunci roata se întoarce. Plictiseala dispare brusc și apare „satori”, „samadhi”. Ai intrat în neantul din tine. Plictiseala nu mai există. Ai văzut însuși neantul vieții. Tu ai dispărut – cine să se plictisească? Cu ce? Tu nu mai exiști. Ești anihilat.

Plictiseala este un mare fenomen spiritual. De asta bivolii nu se plictisesc; ei par absolut fericiți și veseli. Numai omul se plictisește. Iar dintre oameni, numai cei foarte talentați și inteligenți se plictisesc. Proștii nu se plictisesc. Ei sunt absolut fericiți mergând la slujbă, câștigând bani, mărindu-și contul din bancă, reproducându-se, crescându-și copiii, mâncând, ducându-se la film, la restaurant, făcând asta și aia. Ei se distrează. Nu se plictisesc. Ei sunt soiul cel mai de jos; în realitate, aparțin lumii bivolilor; n-au ajuns încă la stadiul de om.

Omul devine om când începe să se plictisească. Cel mai inteligent copil este cel mai plictisit copil, pentru că nimic nu-i reține interesul mult timp. Mai devreme sau mai târziu se împiedică de realitate și întreabă: „Acum ce urmează? Cu asta am terminat. Am văzut jucăria asta, m-am uitat în ea, am desfăcut-o, am analizat-o, acum am terminat. Ce urmează?”. Când ajunge la tinerețe, e deja plictisit.

Buddha era extrem de plictisit. Și-a părăsit regatul când avea doar douăzeci și nouă de ani, era în floarea tinereții. Era din cale-afară de plictisit – de femei, de vin, de bogăție, de regat, de toate. A renunțat la lume nu fiindcă lumea e rea, reține. În mod tradițional se spune că a renunțat la lume pentru că lumea e rea – asta e o mare prostie. A renunțat la lume pentru că s-a plictisit peste poate de ea.

Nu e nici rău, nici bine. Dacă ești inteligent, te plictisești. Dacă ești prost, mergi mai departe, te învârtești într-un carusel, treci de la o senzație la alta. Te interesează fleacurile și le tot repeți, și nu ești destul de inteligent ca să îți dai seama de repetiție. Nu vezi că ieri ai făcut asta, și azi la fel, și mâine vei face iarăși același lucru. Trebuie să fii cu adevărat mărginit. Cum poate inteligența să evite plictiseala? Asta e cu neputință. Inteligența înseamnă să vezi lucrurile așa cum sunt.

Buddha a părăsit lumea din plictiseală; plictisit de moarte, a fugit de lume. Și ce a făcut șase ani în pădure? S-a plictisit din ce în ce mai tare. Ce poți să faci stând într-o pădure? – să-ți urmărești respirația, să-ți privești buricul zi de zi, an de an. A dus plictiseala la apogeu și, într-o noapte, ea a dispărut. Plictiseala dispare de la sine.

Dacă ajungi la apogeu, vine transformarea și, odată cu ea, lumina intră în ființa ta – tu dispari, rămâne numai lumina. Și odată cu lumina vine bucuria. Ești plin de bucurie, fără niciun motiv. Bucuria clocotește în ființa ta. Omul obișnuit e vesel dintr-un motiv – s-a îndrăgostit de altă femeie și e bucuros. Bucuria lui e de moment. Mâine se va sătura de femeia asta și va începe să caute alta. Omul obișnuit e bucuros că și-a luat o mașină nouă; mâine se va uita după o altă mașină, și tot așa, și nu înțelege că în cele din urmă te plictisești. Orice ai face, în cele din urmă te plictisești, fiecare acțiune aduce plictiseala. Omul inteligent înțelege asta. Cu cât înțelegi asta, cu atât dai dovadă de mai multă inteligență.

Atunci ce mai rămâne? Atunci rămâne numai plictiseala, și trebuie să meditezi asupra ei. N-ai cum să scapi de ea. Atunci intri în ea, vezi unde duce. Și, dacă intri continuu în ea, duce la iluminare. Numai omul e capabil de plictiseală, și numai omul e capabil de iluminare.

Osho, „Bucuria – Fericirea care vine din interior”

Pachet CARTI PENTRU SPIRIT