OARE DUMNEZEU CHIAR VREA CA NOI, OAMENII, SĂ TRĂIM EXPERIENŢA DURERII?

Dragii mei prieteni,

Pentru început, Dumnezeu nu „vrea ca noi, oamenii” să trăim experienţa durerii. Dumnezeu nu „vrea” nimic. Dumnezeu Îşi experimentează Sinele Dumnezeiesc prin noi şi, în acest chip, Îşi cunoaşte, încă o dată, Sinele Dumnezeiesc. Dumnezeu nu purcede şi nu acţionează din vreun loc al lipsei, de pe pustii, ci dintr-un Lăcaş al (De)Plinătăţii şi Împlinimii Desăvârşite.

 Prin urmare, aprecierea conform căreia Dumnezeu „vrea” ca noi să experimentăm durerea, este incorectă. Toate acestea, însă, reprezintă mai mult decât un simplu dans semantic, un joc al înţelesurilor. Consider că această distincţie este importantă; întrucât, dacă am crede că Dumnezeu vrea ca noi să trăim experienţe dureroase, atunci am fi nevoiţi să credem într-un Dumnezeu Care nu ar avea absolut nicio logică şi nicio noimă. (Fiindcă veni vorba, Acesta este Dumnezeul în Care şi-ar dori majoritatea religiilor organizate ca noi să credem.)

Aşadar, acum putem considera drept un adevăr, imaginea unui Dumnezeu Care nu „vrea” ca noi să trăim experienţe dureroase şi Care, în egală măsură, nu „vrea” nici ca noi să le ocolim. Dumnezeu nu are nicio preferinţă, în vreun fel sau altul, în această privinţă. Procesul specific Dumnezeiesc, dacă îmi permiteţi, constă în a ne permite, pur şi simplu, să creăm orice alegem. Şi orice ne apare în cale – absolut orice – este ceea ce noi voi vom fi ales.

Ştiu că, pentru unii dintre noi, e greu de crezut. Ne este mai uşor de conceput că Dumnezeu ne scoate în cale, aceste experienţe îngrozitoare. Ar trebui să sesizaţi paradoxul, în acest caz. Incapabili să credem că noi ne-am face aşa ceva, nouă înşine, am acceptat cu mult mai mare uşurinţă, gândul că Dumnezeu ne face aşa ceva.

Uluitor. Şi totuşi, mi s-a confirmat de către Dumnezeu Însuşi/Însăşi că este exact de-a-ndoaselea. Noi suntem cei care atragem asupra noastră, fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare experienţă. Ei bine, în ceea ce priveşte motivul …

Sufletul omenesc este etern. El se află într-o călătorie a bucuriei nesfârşite, celebrând fiecare aspect al vieţii, ce are fiinţă; îngăduindu-şi să observe şi să creeze, să experimenteze şi să desăvârşească Ceea Ce Este El Cu Adevărat.

Conversaţii cu Dumnezeu, Cartea Întâi explică, în mod limpede „de ce li se întâmplă lucruri rele, oamenilor buni”. Pentru ca un suflet să se cunoască şi să se experimenteze pe sine ca fiind ceva anume, trebuie să-şi facă simultan apariţia şi contrariul său. Din acest motiv, chiar în clipa când decizi ceva cu privire la tine însuţi/însăţi – absolut orice – exact contrariul său trebuie să existe în Univers şi se va ivi în viaţa ta, dacă această experienţă susţine evoluţia sufletului,

Întrucât, în această existenţă sub semnul relativităţii pe care o trăim, ceea ce este fierbinte nu poate fi fierbinte, în absenţa a ceea ce e rece; ceea ce este înalt nu poate fi înalt, în absenţa a ceea ce e scund; iar tu nu poţi fi tu, în absenţa a ceea ce nu e tu. Aici îţi ofer un răspuns foarte scurt, foarte prompt, la o întrebare extrem de amplă. Reciteşte CcD, Cartea Întâi, dacă este nevoie, pentru a pătrunde mai profund această înţelegere.

Maeştrii ştiu şi înţeleg toate acestea; şi, din acest motiv, maeştrii nu se plâng niciodată în faţa a ceea ce este extraordinar de greu, ci, dimpotrivă, ei îşi binecuvântează prigonitorii, precum şi toate circumstanţele şi condiţiile care îi urgisesc. Maeştrii ştiu şi înţeleg că fiecare persoană, loc sau lucru din viaţa lor, a fost aşezat acolo de către ei înşişi; precum şi că ei sunt cei care s-au atras pe sine, înspre experienţele potrivite şi perfecte, cu scopul de a cunoaşte Cine Sunt Ei Cu Adevărat.

De asemenea, maeştrii înţeleg că niciunul dintre noi nu săvârşeşte acest dans de unul singur; că suntem cu toţii cuprinşi laolaltă, participând împreună; că toate sufletele au deplina înţelegere a ceea ce se petrece şi că noi, în calitate de parteneri în dansul vieţii, ne alăturăm în uitarea voluntară din prezent, unii dintre noi jucând roluri de „victime”, alţii, de „torţionari”, cu scopul de a crea şi de a ne împlini scopul propriului suflet, în decursul acestei existenţe. Reciteşte povestea despre „Micul Suflet şi Soarele”, din CcD, Cartea Întâi.

Ei bine, Iisus a înţeles toate acestea; şi de aceea a reuşit să-i privească pe crucificatorii săi şi să grăiască: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” [Luca 23:34 N.Tr.] El a înţeles că toate acele suflete literalmente nu ştiau ce fac. Mai precis, că uitaseră cine sunt ei cu adevărat. Şi că procedaseră astfel în mod deliberat, cu scopul de „a juca rolurile cele infame”, de „a-i juca pe cei mârşavi”, de această dată. Şi, în apogeul infamiei lor, ei se bizuie pe tine, sperând ca tu să-ţi reaminteşti cine sunt ei cu adevărat. Procedând astfel, tu îi vindeci de propriul lor mod fals de gândire despre ei înşişi, un mod de gândire care le-a permis să acţioneze în acest chip, în primă instanţă, şi care, totodată, ţi-a oferit oportunitatea de a cunoaşte şi de a experimenta Cine Alegi Să Fii. 

Nimeni nu a apărut vreodată, în viaţa ta – absolut nimeni – fără a purta un dar pentru tine. Această realitate este descrisă cu detalii emoţionante, în CcD, Cartea a Doua, în care Dumnezeu mi-a spus: „Nu v-am trimis decât îngeri”.

Nu, lui Dumnezeu nu-i „pasă” ce anume experimentăm noi; cel puţin, nu în sensul că El/Ea ar avea vreo preferinţă, în această privinţă. Dumnezeu doar ne priveşte cum ne experimentăm propriul sine, într-un anumit fel, şi ne invită (şi ne oferă deplina putere) să alegem din nou.

Cu toate acestea, Dumnezeu nu afirmă că: „scopul vieţii este de a experimenta [tot felul de] lucruri”. Dumnezeu spune, în carte, că scopul vieţii este de a crea şi de a experimenta Cine Suntem Noi Cu Adevărat, şi că noi decidem asta, în fiece clipă, a oricărei zile, prin fiecare gând, cuvânt şi acţiune.

De asemenea, Dumnezeu ne sfătuieşte să nu judecăm experienţa celuilalt, a seamănului nostru, inclusiv a pruncilor ce par să sufere în mod excesiv şi inexplicabil, sau care s-au născut cu vreo provocare de ordin fizic sau mental, sau orice altceva. Este firesc să fim cuprinşi de tristeţe, să simţim mânie, să trecem printr-o gamă variată de emoţii, în faţa acestor aparente nedreptăţi, şi chiar să ne încrâncenăm, ridicându-ne pumnul, ameninţător, înspre cer.

Şi totuşi, Dumnezeu spune: „Nu judeca, fiindcă nu cunoşti felul călătoriei întru care s-a îmbarcat sufletul seamănului tău”. De asemenea, Dumnezeu sfătuieşte ca, în clipa celui mai profund întuneric: „Nu-ţi ridica glasul, în condamnare; ci, mai degrabă, fii o lumină în întuneric, dar nu-l blestema!”

Cu Dragoste, Neale WALSCH

 sursa- http://cwg.org/index.php?b=647