Fricile noastre

„Există mai multe lucruri care ne fac frică
decât lucruri care ne fac rău”
Seneca

Un proverb spune că frica de rău face mai mult rău decât răul în sine. Şi Seneca afirma chiar că „există mai multe lucruri care ne fac frică decât lucruri care ne fac rău”. Or, perioada actuală se dovedeşte a fi propice angoaselor de toate felurile în ce priveşte slujba, viitorul, sănătatea planetei şi a locuitorilor ei, devenirea democraţiei, tensiunile naţionale, internaţionale, familiale şi profesionale.

Această nelinişte omniprezentă făcută dintr-un astăzi instabil şi din perspectiva zilelor de mâine care deziluzionează creează un climat nefast care ne poluează capacităţile de acţiune şi de reacţie. Se ştie că frica este un prost sfătuitor: ea ne face slabi şi indecişi în situaţii pe care, dimpotrivă, ar trebui să le înfruntăm cu un spirit senin, cu privirea clară, cu curajul bine susţinând corpul din interior. Frica şi stresul fac casă bună şi ne strică vieţile cu totul. Aceştia sunt primii noştri vrăjmaşi, cei pe care trebuie să-i combatem în cotidian, cu vigilenţă şi determinare.

Câteva mici trucuri pentru a contrabalansa spaimele noastre cronice. Mai întâi, a învăţa să respirăm: de îndată ce ne simţim perturbaţi, şi chiar panicaţi, să remarcăm cum respiraţia se blochează şi să o facem din nou fluidă, amplă, reală; a respira conştient are un efect salutar de îndată ce gânduri mohorâte sau negre ne invadează. Apoi, să ne acordăm momente personale de realimentare şi de calmare a sarabandei de activităţi, conversaţii, emailuri şi alte solicitări din această cursă nebună care ne poartă vieţile.

De fapt, este vital să ne înlesnim momente de pauză pentru a ne regăsi calmul şi a practica un anumit exerciţiu care să ne aerisească, în sens propriu cât şi în sens figurat. Puţin contează activitatea – meditativă, sportivă, culinară, ludică -, fiecare trebuie să o aleagă pe cea care îi face bine şi îl ancorează în corpul său. A pune jos povara preocupărilor noastre – ceea ce nu înseamnă a fugi de ele – ne aduce o nouă percepţie a lucrurilor şi a evenimentelor, aşa cum ne-am urca pe înălţimi pentru a respira aerul pur de pe culmi. O parabolă orientală compară de altfel orice act de meditaţie şi de concentrare, pasiv sau activ, cu un munte. Acesta este înconjurat de nori: e vorba de agitaţiile noastre mentale şi emoţionale. Dar vântul, cel al respiraţiei noastre, destramă norii şi face să apară cerul albastru.

Descartes spunea că se află în noi o „conştiinţă care ne face să luăm cunoştinţă de conştiinţa noastră”; această formulă, pe care ar aproba-o un maestru zen, ne invită să ştim să regăsim în noi zona de calm care este dincolo de toate fricile noastre.

Fiecare dintre noi conţine comori de inventivitate, de gentileţe, de iubire, calităţi multiple care nu ne cer altceva decât să iasă la lumina zilei. În termeni personali, ce facem noi în realitate pentru a trezi la viaţă toate aceste potenţialităţi îngropate în noi?

Încercăm mai întâi să ne rezolvăm criza existenţială, urmăm stagii diverse şi ascultăm conferinţe, practicăm unele tehnici de conştientizare, citim cărţi sau reviste, mai mult sau mai puţin inspirate, de căutare de sine, spiritualitate, psihologie… Pe scurt, ne ocupăm să ne cunoaştem mai bine şi să ne descurcăm în viaţă, şi aceasta nu este rău. Totuşi, ne putem întreba, împreună cu Chogyam Trungpa, dacă prin acest exces de a ne mulţumi să culegem câteva sfaturi existenţiale şi cuvinte de înţelepciune ici şi colo, nu cumva trecem radical pe lângă esenţial.

Căci este adevărat că această culegere constantă pe de o parte şi închiderea în idei dogmatice şi unilaterale de cealaltă pot să se claseze fie într-un domeniu al divertismentului drag lui Pascal, fie în bigoteria şi fanatismul descrise de Moliere şi Voltaire. Creierul nostru ar trebui să fie capabil de altceva!

A treia cale, cea de mijloc, preconizată de Budha şi, în felul său, de Montaigne ar trebui să ne împiedice să ne scufundăm în excesele contrare ale delăsării şi ale închiderii spirituale. Faptul de a alege într-o zi o cale, o practică, şi de a decide să rămână totuşi deschis şi atent la toate, în această luare de decizie se află poate adevărata provocare a umanistului de astăzi.

Oamenii care se angajează în profunzime pe calea libertăţii care este realizarea de sine spun cu toţii ce le datorează mentorilor lor, aceste persoane pe care le numim „maeştri” în arta lor şi în practica spirituală a lor, căci ei au ştiu să se depăşească pe ei înşişi în creaţia lor, să o transceandă şi să o… transmită, pentru ca să apară noi vocaţii şi noi talente. Dar fiecare întâlnire din viaţă poate fi izvor de învăţătură. Dincolo-ul de sine este mereu în faţa noastră, oricare ar fi sfera de activitate proprie.

de Marc de Smedt