Taina vindecării – metaforă terapeutică

A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave.  Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:

• Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca…

Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.

La aproape şapte ani după acestea… se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…

“Doamne, când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană; 

când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă; 

când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit; 

când sufăr, trimite-mi pe cineva pe care să mângâi; 

când crucea mea începe să fie prea grea, dă-mi crucea altuia s-o împart cu el; 

când sunt sărac, adu-mi pe cineva care este în nevoie; 

când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă; 

când mă simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care să-l încurajez; 

când simt nevoia de a fi înţeles, dă-mi pe cineva care să aibă nevoie de înţelegerea mea; 

când aş vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să am grijă; 

când mă gândesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către alţii…”

  (Bruno Ferrero)

sursa-aici

Eşti, cu adevărat, o minune!

Mulţi dintre noi nu ne acordăm timpul de a constata, a admira şi a ne exprima recunoştinţa pentru propria frumuseţe, ca fiinţe umane.  

Mulţi dintre noi nu ne acordăm timpul de a remarca, a accepta şi a ne exprima recunoştinţa pentru propria splendoare, ca fiinţe umane. S-ar putea să fim mari admiratori ai frumuseţii şi să o discernem în oamenii, locurile şi lucrurile dimprejur; dar să o trecem, cu vederea, în ceea ce ne priveşte; propria strălucire fiindu-ne, cu desăvârşire, de nepătruns. Unii dintre noi credem că acordarea unei ponderi prea mari, aspectului exterior, reprezintă o formă de vanitate; sau, adeseori, nu ne surprindem şi examinăm decât imperfecţiunile.

În mod frecvent, ne aşezăm în faţa oglinzii, cu aşteptări şi idei preconcepute, referitoare la frumuseţe, ce ni se aştern, peste privire, aidoma unui voal, tulburându-ne percepţia corectă. În consecinţă, trecem cu vederea frumuseţea din imediata apropiere … magnificenţa celor care suntem. Uneori, ne zărim frumuseţea, în chip superficial, observând cât de bine ne situăm, în raport cu standardele sociale; însă nu percepem splendoarea dinlăuntru, cea care radiază din străfundurile sufletului, din însăşi esenţa fiinţei noastre şi care va continua să strălucească, indiferent de poziţia noastră în raport cu idealul estetic al societăţii.

Dacă vom reuşi să depăşim toate aceste obstacole şi să ne apreciem, cu adevărat, propria frumuseţe, vom elibera extrem de multă energie. De asemenea, vom depinde mai puţin de feedback, de părerile celorlalţi, întrucât vom deveni, cu ardoare, propriii noştri admiratori. Mulţi dintre noi, după o asiduă practică yoga; sau îndelungă, profundă meditaţie, suntem în măsură să ne percepem frumuseţea autentică, datorită desprinderii de vechile poveri, în acest fel deschizându-ne drum, cu îndrăzneală şi invocând spiritul care îşi are sălaşul înlăuntrul fiinţei. Strălucita îmbinare dintre Spiritul Divin şi trupul omenesc este cea în care rezidă autentica frumuseţe.

Cu scopul de a rămâne în ambianţa fermecătoare a propriei frumuseţi, ne putem aşeza în preajmă imagini ce ne reflectă splendoarea — fotografii ale unui membru drag al familiei sau ale unui copil, înzestrat cu ochii noştri, purtând aceeaşi strălucire, în privire; statuete sau icoane – imagini sacre ale marilor învăţători ai omenirii, care sunt întruchipări ale Spiritului; sau, pur şi simplu, reprezentări ale propriei noastre persoane, ce ne surprind esenţa de o manieră unică, înlesnindu-ne percepţia de sine, într-o nouă lumină. Calea ideală de a rămâne în aura scânteietoare a propriei frumuseţi este de a ne scruta tezaurul sufletesc şi de a privi prin ochii adevărului, fiinţa umană pe care o zărim în oglindă, în fiecare zi.

de Madisyn Taylor

---