“Fericirea, atât cât am putut eu înţelege, nu poate fi separată de iubire. Iubirea abundentă care creşte, se lărgeşte şi se amplifică generează stări de conştiinţă uluitoare, vibraţii ale conştiinţei pe care nicio funcţie socială, fie ea de preşedinte sau de doctor în psihologie sterilă, nu le poate trezi.Când eşti fericit nici măcar nu-ţi mai trece prin cap să te foloseşti de cineva. Este ca şi cum creierul ar refuza să mai elibereze “neurotransmiţători” manipulatori. Tot ce vrei este să împărtăşeşti cu o persoană pe care o preferi şi constaţi cu surprindere cât de mult se lărgeşte cercul preferinţelor.
Ideea de a interfera cu libertatea celuilalt, de a-i trasa sarcini şi a-i pune limite, în numele unei false intimităţi, apare în delicioasa ei stupiditate. Intimitatea obţinută prin constrângere, brutală sau subtilă, apărată prin culpabilizare, explicată prin teorii savante, este ca o suzetă pe care o dai unui copilaş ca să tacă din gură.
Din păcate această revelaţie nu o poţi avea decât atunci când eşti FERICIT ÎN MOD AUTENTIC, lucru foarte improbabil dacă nu ţi-ai permis să iubeşti, captiv al anxietăţilor arhaice, neliniştit de propria sexualitate reprimată sau depozitar fără voie al angoaselor sociale.
Când doi oameni aleg să aibă o relaţie, niciunul nu capătă drepturi asupra celuilalt. Dacă tu ai o iubită, ea îşi păstrează dreptul de a-şi folosi energia, timpul, cunoaşterea, corpul sau farmecul oricum doreşte. Dacă îi zâmbeşte unui alt bărbat, cine eşti tu ca să-i interzici asta? Dacă este prietenoasă şi cu altcineva, care este problema ta? Numai pentru că o numeşti prietena ta sau soţia ta nu deţii proprietate pe corpul sau sentimentele ei, nu eşti stăpân pe mâinile, sânii sau buzele ei. Ea rămâne o fiinţă liberă pe care o poţi respecta bucurându-te pentru ceea ce a ales să-ţi ofere. Dacă, la un moment dat, îţi oferă mai puţin sau îi oferă şi altuia, aceasta e doar un mod individualizat de a-şi exprima libertatea, mod care te poate întrista sau frustra, într-adevăr, dar pe care nu-l poţi acuza în niciun fel.
Învinovăţirea, incriminarea morală, sentinţele pe care le emiţi arată doar gradul tău de vulnerabilitate internă, faptul că nu îi sesizezi demnitatea, precum şi incapacitatea ta de a percepe libertatea ca pe o valoare sublimă.
Bărbatul pe care îl iubeşti, cu care ai ales să locuieşti şi poate chiar să ai copii, de asemenea nu este AL TĂU. El îşi aparţine SIEŞI. Eventual, îi mai aparţine lui Dumnezeu, acelui Ceva invizil care-i face inima să bată şi plămânii să respire. El are spaţiul lui şi timpul lui pe care nu e obligat să-l împartă cu tine. Uneori poate prefera pe altcineva, căutând vitaminele care îi lipsesc în relaţia voastră sau oferindu-i surplusul de iubire, eliberat de meschinăria şi caracterul jalnic al unei relaţii contractuale.
Voi fi convins până la sfârşitul veacurilor că atunci când iubeşti pe cineva îţi doreşti să fie fericit sau fericită şi, ghidat de inteligenţă, te comporţi ca atare. Asta înseamnă că atunci când iubita ta e fericită alături de alt bărbat, tu te bucuri. Când iubitul tău se bucură alături de altă femeie, tu eşti încântată.”
fragment din cartea “Infinitul mic, iubindu-l pe cel Mare”- Adrian Nuta
Dacă ți-a plăcut acest articol, te rog să îl distribui pe conturile tale. Mulțumesc!
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Analogic vorbind, dacă am considera că Dumnezeu este curentul electric, atunci oamenii sunt becurile. Forma, culoarea şi luminozitatea becurilor poate varia la infinit, dar cauza care determină ceea ce face ca toate aceste becuri să dea lumină este identică în toate cazurile.
ASTRODEVA 